Cabinet avocat Dreptul muncii

Incheierea unui nou act juridic, negociat de parți, care produce efecte pentru viitor, face dovada drepturilor și obligațiilor lor dupa acea data, neputandu-se aprecia ca fișa postului din 1995 constituie o anexa a noului contract individual de munca. Neintocmirea de catre angajator a unei fișe de post salariatului la incheierea noului contract nu poate conduce la o alta concluzie. 

Directorul general al societații olandeze a imputernicit-o pe recurenta-reclamanta, cetațean roman și olandez, sa fie șeful reprezentanței din București a societații, dandu-i acesteia un mandat general de operare a reprezentanței. 

Așadar, raporturile de munca dintre parți au fost dublate de raporturile decurgand din acest mandat, iar intre cele doua categorii de raporturi juridice nu trebuie facuta confuzie. In principiu, dispozițiile legislației muncii sunt aplicabile celui care exercita o functie de conducere, indiferent de denumirea functiei, in privința acelor atribuții care nu implica reprezentarea și care nu atrag incidența reglementarilor speciale din materia societaților.

Prin sentinta civila nr.2933, din data de 25.03.2013, pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a VIII- a conflicte de munca si asigurari sociale, in dosarul cu nr. 24449/3/2011, a fost admisa, in parte, cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta K.O., in contradictoriu cu parata I. F. B. V.C., reprezentanta in Romania a I. H. Int. B.V.; a fost respinsa cererea reconventionala, ca neintemeiata; a fost obligata parata-reclamanta la plata catre reclamanta-parata a drepturilor salariale pentru perioada octombrie 2009 – 31 decembrie 2010, in suma de 430 USD, lunar, echivalent in lei din ziua platii, sume ce se vor actualiza cu rata inflatiei pana la momentul platii efective; au fost respinse in rest pretentiile, ca neintemeiate. 

Recursurile sunt nefondate.
Astfel, in privința recursului declarat de recurenta-reclamanta K.O., Curtea rețin urmatoarele:
Criticile recurentei subsumate motivului de modificare prevazut art. 304 pct. 8 din Codul de procedura civila sunt lipsite de suport. Conform textului legal menționat, modificarea unei hotarari se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, cand instanța, interpretand greșit actul dedus judecații, a schimbat natura ori ințelesul lamurit și vadit neindoielnic al acestuia.
Dispoziția legala are in vedere situația in care actul juridic incheiat de parți are clauze clare, precise, nesusceptibile de interpretare, iar nu situația in care, așa cum este cazul in speța, exista aspecte indoielnice, dubii cu privire la existența, natura juridica și conținutul actului.
Intr-o asemenea ipoteza, interpretarea data de judecator constituie un aspect de fapt, ce nu se circumscrie motivului de recurs prevazut de art. 304 pct. 8 din Codul de procedura civila, ci poate fi examinata conform dispozițiilor art. 304/1 din Codul de procedura civila. Din argumentele expuse in dezvoltarea motivului de recurs rezulta ca, in realitate, critica privește greșita stabilire a situației de fapt, ca urmare a interpretarii date de judecatorul fondului probatoriului administrat.
Or, Tribunalul a stabilit corect raporturile juridice dintre parți, dand o justa interpretare clauzelor contractului individual de munca incheiat de acestea la data de 1 iulie 1997 și inregistrat la Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Oficiul Muncii cu nr. xxxx din 23.07.1997 (filele 26-28 din dosarul de fond).
Este corecta observația primei instanțe in sensul ca fișa postului din 15.02.1995 (filele 101-104 din dosarul de fond), mult anterioara incheierii contractului individual de munca, nu a ramas in ființa dupa incheierea contractului din 1 iulie 1997. Curtea iși insușește concluziile instanței de fond potrivit carora incheierea unui nou act juridic, negociat de parți, care produce efecte pentru viitor, face dovada drepturilor și obligațiilor lor dupa acea data, neputandu-se aprecia ca fișa postului din 1995 constituie o anexa a noului contract individual de munca. Neintocmirea de catre angajator a unei fișe de post salariatului la incheierea noului contract nu poate conduce la o alta concluzie.
Astfel cum insași recurenta salariata arata, aceasta personal a negociat și incheiat direct cu reprezentantul societații I. de al acea data – domnul J.P. Van D. – in calitate de angajator, contractul individual de munca, in acord cu dispozițiile art. 16 alin. ultim din Decretul nr. 122/1990 (fila 210 din dosarul de recurs, vol. I).
Totodata, aceasta recunoaște ca nu este vorba de un raport juridic de munca unic, cu executare neintrerupta pe durata de funcționare a reprezentanței, rezultat dintr-un singur contract individual de munca, ci de doua contracte de munca diferite, ce au dat naștere unor raporturi juridice distincte. Primul contract a fost incheiat in numele și pe seama societații de reprezentantul legal al acesteia, domnul J. B., pentru perioada anterioara anului 1997, aspect care rezulta din chiar susținerile recurentei-reclamante (fila 123 din dosarul de recurs, vol. I).
Acest prim contract nu a fost incheiat in forma scrisa și a avut ca anexa fișa postului din 15.02.1995, in care se arata ca „O. K. lucreaza pentru I. H. Int. bv. Responsabil pentru Romania, din data de 1 noiembrie 1992 (șef reprezentanța/country manager).”
De altfel, in acest inscris nu sunt consemnate doar cerințele care definesc postul de șef de reprezentanța, ci și alte elemente caracteristice mai curand pentru un act adițional al unui contract individual de munca. Mai mult chiar, inscrisul este denumit de parți „Anexa la contractul de munca – O.K.. Fișa postului, reglementari și obligații”.
In privința primului contract individual de munca, prin intampinarea depusa de K.O. in data de 29.10.2011 la instanța de fond (fila 214 din dosarul primei instanțe, vol. I), se arata ca inregistrarea contractului individual de munca in Romania nu era posibila, intrucat, in anul 1993 reclamanta era cetațean olandez, rezident in Olanda; fiind in așteptarea obținerii cetațeniei olandeze, nu era permis sa aiba rezidența fiscala in Romania și nici sa calatoreasca in afara teritoriului Olandei mai mult de 6 luni; cetațenia olandeza a fost obținuta in anul 1996; fișa postului, obligatorie in condițiile incheierii unui contract individual de munca a fost elaborata abia in anul 1995, data de la care se considera ca atribuțiile reclamantei salariate au intrat in vigoare.
Aspectele deduse judecații nu privesc insa executarea acestui contract, ci executarea și incetarea contractului individual de munca incheiat in forma scrisa și inregistrat la Ministerul Muncii și Protecției Sociale in anul 1997, care urmeaza a forma obiectul analizei Curții.
Cum reprezentanța nu și-a incetat activitatea in perioada in care acest prim contract individual de munca a fost in ființa, nu se pune problema aplicabilitații clauzei finale consemnate in inscrisul intitulat „Anexa la contractul de munca – O.K.. Fișa postului, reglementari și obligații” privind plata in cazul inchiderii reprezentanței a unei compensații pentru fiecare an de la angajare, pentru concediu, precum și a unui comision de management.
Prin urmare, sunt lipsite de relevanța argumentele privind caracterul ad probationem, iar nu ad validitatem al cerinței incheierii in forma scrisa a contractului individual de munca, potrivit dispozițiilor art. 64 din Legea nr. 10/1972 (act normativ sub imperiul caruia a fost incheiat și cel de al doilea contract de munca, abrogat prin art. 298 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii), cata vreme contractul de munca in legatura cu executarea și incetarea caruia s-a nascut prezentul litigiu a fost incheiat in forma scrisa.
Conform mențiunilor din Registrul Comerțului olandez (fila 129 din dosarul de recurs, vol. I și 398 din dosarul de fond, vol. I), la 19 februarie 1998, directorul general al societații olandeze I. F. BV a imputernicit-o pe recurenta-reclamanta, cetațean roman și olandez, sa fie șeful reprezentanței din București a societații, dandu-i acesteia un mandat general de operare a reprezentanței.
Așadar, raporturile de munca dintre parți au fost dublate de raporturile decurgand din acest mandat, iar intre cele doua categorii de raporturi juridice nu trebuie facuta confuzie. In principiu, dispozițiile legislației muncii sunt aplicabile celui care exercita o functie de conducere, indiferent de denumirea functiei, in privința acelor atribuții care nu implica reprezentarea și care nu atrag incidența reglementarilor speciale din materia societaților.
Pentru delimitarea intre cele doua categorii de atribuții, un instrument util și necesar era fișa postului. Insa, așa cum in mod corect a constatat instanța de fond, contractul individual de munca incheiat in anul 1997 nu a avut o astfel de anexa.
Este intemeiata susținerea recurentei I. F. in sensul ca lipsa fișei postului (document complementar contractului individual de munca) nu produce consecințe in planul validitații contractului individual de munca (care, de altfel, nici nu a fost pusa in discuție in prezenta cauza) și a conținutului raportului juridic de munca, atata vreme cat contractul de munca negociat de parți și incheiat in forma scrisa conține toate clauzele esențiale, iar salariata nu a contestat faptul ca a cunoscut atribuțiile stabilite de angajator pentru funcția de șef de reprezentanța, pe care s-a obligat sa le respecte (pct. II.2 lit. „a” din contractul individual de munca).
Prin contractul individual de munca incheiat intre parți in anul 1997, angajatorul se obliga (pct. II.1 lit. „h”) sa plateasca angajatului, la data incetarii raporturilor de munca, salariul la zi și indemnizația pentru concediul de odihna neefectuat, fara referire la alte compensații.
Curtea reține ca nu poate fi primita susținerea recurentei-reclamante in sensul ca instanța de fond nu a motivat in drept neluarea in considerare a „fișei de post” pentru drepturile și obligațiile parților decurgand din contractul individual de munca dupa anul 1997, intrucat Tribunalul a aratat in mod explicit ca fișa postului depusa la dosar poate fi considerata un instrument de proba pentru existența și conținutul raporturilor de munca existente intre parți anterior momentului in care a fost negociat și incheiat un nou act juridic, consemnat intr-un inscris, prin care se face dovada drepturilor și obligațiilor parților pentru viitor.
Aceste statuari privesc aspecte legate de stabilirea situației de fapt, pe baza probelor administrate. Motivarea in drept reprezinta o etapa ulterioara, in care judecatorul aplica norma de drept incidenta la situația de fapt rezultata din materialul probator administrat. In cauza, aceasta etapa nu a mai fost necesara cu referire concreta la fișa postului, intrucat prima instanța a stabilit ca noul contract individual de munca nu a avut ca anexa fișa postului din 1995. Tribunalul a avut in vedere succesiunea in timp a actelor juridice incheiate de parți, stabilind in mod just ca, dupa data de 1 iulie 1997, fișa postului din anul 1995 nu mai produce efecte.
Corespondența purtata prin poșta electronica in anul 1999 intre recurenta-reclamanta și unele persoane din conducerea societații olandeze nu poate conduce la alte concluzii decat cele care se desprind din interpretarea clauzelor contractului individual de munca și a actelor adiționale la acesta.
De altfel, așa cum s-a aratat anterior, in litigiu nu se afla chestiuni legate de atribuțiile postului, ci elemente care privesc drepturile și obligațiile parților decurgand din contractul individual de munca incheiat in anul 1997.
Daca voința parților ar fi fost aceea de a prelua in totalitate obligațiile consemnate in „fișa postului” din anul 1995 și dupa incheierea contractului individual de munca din anul 1997, este de presupus ca o asemenea mențiune s-ar fi regasit in contract sau in actele adiționale la acesta. Or, in contractul individual de munca incheiat in forma scrisa nu au fost preluate obligațiile la care recurenta-reclamanta se refera și nici nu se face trimitere la o fișa a postului, ca anexa la contract.
Mai mult decat atat, prin actul adițional inregistrat la Ministerul Muncii și Protecției Sociale sub nr. xxx/22.02.1999 (fila 93 din dosarul de recurs, vol. I), Curtea constata parțile au convenit cu privire la o parte dintre obligațiile angajatorului ce erau reglementate și prin „fișa postului” din anul 1995, fara a face insa vreo precizare in sensul menținerii clauzelor privind plata compensațiilor financiare la incetarea raportului de munca.
Nici aspectele consemnate in procesul-verbal de conciliere din 10.01.2011 privind indreptațirea salariatei la o compensație financiara in cuantum de 80.000 de dolari, in condițiile inchiderii reprezentanței, nu pot fi reținute, avand in vedere ca parțile nu au ajuns la o ințelegere pe cale amiabila asupra aspectelor ce au format obiectul concilierii.
Lipsite de suport sunt și criticile relative la greșita aplicare de catre Tribunal a dispozițiilor Decretului-lege nr. 122/1990, care a determinat, in opinia recurentei, greșita respingere a pretențiilor privind plata de catre angajator a sumei de 22.115,46 lei (impozite pe semestrul I al anului 2009, impozite pe semestrul I al anului 2010, utilitați).
Instanța de fond nu a ignorat faptul ca, potrivit actului normativ mai sus evocat și dispozițiilor Codului fiscal, titularul autorizației de funcționare este persoana juridica straina, careia ii incumba și obligația de plata a taxelor și impozitelor catre statul roman, aferente desfașurarii activitații reprezentanței, ci a reținut ca recurenta-reclamanta nu a facut dovada faptului ca a suportat ea insași cheltuielile aferente reprezentanței, ca a facut plata in numele și pe seama acesteia și ca sunt indeplinite condițiile cerute de lege pentru antrenarea raspunderii patrimoniale a angajatorului.
Așa cum se probeaza cu inscrisurile depuse in recurs și cum arata și recurenta-reclamanta in intampinarea formulata in aceeași faza procesuala (fila 77 din dosarul de recurs, vol. I), societatea olandeza a trimis bani in contul bancar al reprezentanței de la București sub forma de „cheltuieli reprezentanța”, inclusiv la finele anului 2009 și au inchis conturile reprezentanței la data de 27.08.2010 (fila 187 din dosarul de recurs, vol. I), lichidand datoriile.
La data de 16.07.2009, s-a facut un transfer din conturile I. F. BV in conturile I. H. I. BV – Reprezentanța din Romania, in vederea asigurarii cheltuielilor celei din urma aferente primului semestru al anului 2009, cu mențiunea „EXPENSES JAN-JUNE 2009” (fila 186 din dosarul de recurs, vol. I), astfel incat nu se poate aprecia ca aceste sume ar fi fost suportate de recurenta-reclamanta, care le-a platit pe seama reprezentanței.
Nici in ce privește impozitul pentru semestrul I al anului 2010 recurenta-reclamanta nu a probat ca plata sumelor cu acest titlu s-a facut din resursele sale proprii, in numele și pe seama reprezentanței, așa cum in mod corect a reținut Tribunalul. Argumentul iși pastreaza valabilitatea și in privința sumei pretinse pentru „utilitați”, din materialul probator administrat nerezultand in ce constau acestea și cum a fost calculata suma ceruta.
Examinand sentința atacata prin prisma criticilor formulate de recurenta-reconvenienta I. F. BV, conform art. 304/1 din Codul de procedura civila, Curtea constata ca și acest recurs este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Este adevarat ca incepand cu anul 2007, ca urmare a regandirii structurii de afaceri din Europa de Est, au fost inițiate demersurile pentru inchiderea reprezentanței din Romania a societații olandeze, iar la momentul cand aceasta iși inceta existența, urma a inceta și contractul individual de munca al recurentei-reclamante. Numai ca reprezentanța a continuat sa funcționeze in perioada 2007-2010, timp in care recurenta-reclamanta a continuat sa indeplineasca funcția de șef de reprezentanța și a prestat munca in executarea contractului individual de munca, recurenta-reconvenienta insași recunoscand ca aceasta avea in sarcina toate problemele legate de funcționarea reprezentanței.
Tot din anul 2007, s-au stabilit intre parți raporturi juridice nascute dintr-un contract de distribuție, insa activitatea prestata in temeiul acestui contract nu acopera atribuțiile specifice funcției de șef de reprezentanța, exercitate in continuare de recurenta-reclamanta care, astfel cum rezulta din bogatul material probator administrat in cauza, s-a preocupat de achitarea impozitelor și contribuțiilor, ținerea evidențelor, informarea superiorilor, indeplinind sarcinile ce-i reveneau in aceasta calitate. Prin urmare, nu poate fi primita susținerea recurentei-reconveniente in sensul ca, din anul 2007, intre parți au existat doar raporturi de colaborare comerciala stabilite in baza contractului de distribuție, raporturi in cadrul carora au fost pretinse și platite comisioane.
Potrivit Autorizației de funcționare in Romania (fila 167 din dosarul de fond, vol. I), la data obținerii autorizației – 26.01.2010, avea calitatea de șef de reprezentanța K.O. M., iar obiectul de activitate al reprezentanței consta in „sprijinirea activitații firmei I. H. I. BV din Olanda, prin acțiuni de promovare și urmarire a derularii contractelor incheiate cu partenerii din Romania pentru mochete și tapete – decorațiuni interioare și marfuri generale, cu respectarea legislației romane in domeniu. Reprezentanța nu desfașoara activitați in nume propriu.”
Conform Contractului de distribuție (filele 137-153 din dosarul de fond, Vol. I) incheiat intre I. H. INT. BV – reprezentanța din Romania și distribuitorul F. D. S.R.L. (avand ca asociat unic pe K.O. M., așa cum rezulta din informațiile furnizate de Oficiul Registrului Comerțului – filele 106-108 din dosarul de fond, Vol. I), contract ce și-a produs efectele cu incepere din 01.01.2007, societatea olandeza a numit ca distribuitor exclusiv in Romania societatea cu raspundere limitata menționata, iar din anul 2008, astfel cum rezulta din corespondența purtata cu șeful de reprezentanța, societatea-mama a pus in discuție renunțarea la sistemul distribuitorului unic. Raporturile comerciale dintre parți au incetat la sfarșitul anului 2009.
In mod firesc, din condițiile financiare de colaborare comerciala lipsește elementul salariu, ceea ce nu exclude obligația societații de a plati contraprestația muncii desfașurate de salariata sa in funcția de șef de reprezentanța, in executarea contractului individual de munca.
Chiar daca in raport de dispozițiile legale in vigoare pentru perioada in litigiu, in principiu, in situația incetarii contractului individual de munca prin acordul parților, consemnarea in scris a acordului de voințe nu este o cerința ad validitatem, așa cum in mod corect a reținut instanța de fond, in cauza, parțile au stabilit o clauza in contractul individual de munca potrivit careia „prezentul contract de munca inceteaza: 1 prin acordul scris al parților; 2. La expirarea termenului pentru care a fost incheiat; 3. Din inițiativa temeinic motivata a uneia dintre parți.”
Or, un astfel de acord scris nu a existat, iar din probele administrate nu rezulta in mod neindoielnic ca data convenita pentru incetarea raporturilor de munca este data de 01.01.2007, ci doar ca aceste raporturi urmeaza sa inceteze odata cu desființarea reprezentanței (data incetarii activitații reprezentanței a fost data de 31.12.2010, cand a expirat durata de funcționare, conform autorizației nr. 435/17).
Imprejurarea ca angajatorul nu a mai platit salariul șefului de reprezentanța dupa data de 01.01.2007 nu constituie – nici privita izolat și cu atat mai puțin in ansamblul materialului probator administrat in cauza - o dovada certa a incetarii raporturilor de munca dintre parți.
Prin urmare, in mod just prima instanța a reținut lipsa acordului neechivoc al parților in sensul incetarii raporturilor de munca la data de 01.01.2007 și menținerea contractului individual de munca al recurentei-reclamante pana la expirarea autorizației de funcționare a reprezentanței – 31.12.2010, respingand in consecința cererea reconvenționala.
Sub un alt aspect, se reține ca nu formeaza obiectul prezentului litigiu stabilirea existenței sau nu a unei depașiri a limitelor imputernicirii de operare a reprezentanței ce i-a fost data șefului de reprezentanța de catre societatea-mama și eventuala producere a unor prejudicii decurgand din aceasta pentru societatea olandeza.
Pentru considerentele expuse, vazand și dispozițiile art. 312 alin. 1 din Codul de procedura civila, Curtea va respinge recursurile, ca nefondate.