• Tel. 0737.043.144 si 0722.415.993
  • Luni-Vineri 10:00-18:00


Litigiu de munca. Contestatie decizie de concediere. Recurs

Hotararea nr. 1303R din data 2009-03-03
Pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

 

(7788/2008)

DECIZIE CIVILĂ NR. 1303/R

Şedinţa publică de la 03.03.2009

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE: (...) (...) (...)

JUDECĂTOR: (...) (...) (...)

JUDECĂTOR: (...) (...)

GREFIER: D. F. E.

*****************************

Pe rol soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. AMENAJAREA DOMENIULUI P ŞI PRIVAT 4 – S.A., împotriva sentinţei civile nr.5351 din data de 11.07.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a - Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.35.667/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-reclamantă G F..

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, a răspuns intimata-reclamantă, prin avocat T. B., cu împuternicire avocaţială emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.460/2007, lipsă fiind recurenta-pârâtă.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care,

Nemaifiind cereri de formulat, excepţii de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe cererea de recurs.

Intimata-reclamantă, prin avocat, solicită respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, ca legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, reprezentantul avocat al intimatei-reclamante arată că acesta nu se referă la vreunul dintre cazurile prevăzute de art.304 Cod procedură civilă şi că este nemotivat.

Referindu-se la cel de-al doilea motiv de recurs, arată că nu se face vorbire despre felul în care s-ar fi schimbat natura litigiului.

Mai arată că instanţa a fost sesizată cu o plângere împotriva unei decizii de concediere şi precizează că fondul problemei a fost analizat de către prima instanţă, pe parcursul celor opt pagini care cuprind motivarea.

Consideră că, în ceea ce priveşte legalitatea sentinţei atacate, instanţa de fond a respectat atât condiţiile de formă, cât şi condiţiile de procedură legal obligatorii.

Solicită obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-pârâtă în recurs, potrivit chitanţei fiscale nr.460/2009, pe care o depune la dosar.

După ce instanţa a rămas în pronunţare, dar nu înainte de sfârşitul şedinţei de judecată, se prezintă reprezentantul avocat al recurentei-pârâte S.C. AMENAJAREA DOMENIULUI P ŞI PRIVAT 4 – S.A., care solicită amânarea pronunţării, pentru a formula concluzii scrise.

 

C U R T E A,

 

Asupra recursului civil de faţă, deliberând, reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.5351 din data de 11.07.2008, pronunţată în dosarul nr.35667/3/LM/2007, T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a - Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a admis în parte acţiunea, completată, formulată de contestatoarea G F., în contradictoriu cu intimata S.C. AMENAJAREA DOMENIULUI P ŞI PRIVAT 4 – S.A.

A admis contestaţia formulată împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă nr.713/10.09.2007, emisă de intimată.

A dispus reintegrarea contestatoarei pe postul şi funcţia avute anterior emiterii deciziei de concediere.

A obligat intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri egală cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând cu data concedierii şi până la efectiva reintegrare.

A respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata contravalorii sporului de vechime neluat în calcul la stabilirea contravalorii salariilor compensatorii acordate, ca neîntemeiat.

A respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata contribuţiei de asigurări sociale reţinute din salariile compensatorii acordate, ca neîntemeiat.

A respins, ca neîntemeiată, cererea privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele, în fapt şi în drept:

La termenul de judecată din 14.02.2008, Tribunalul a soluţionat cu prioritate, potrivit prevederilor art.137 alin.1 din C o d u l d e procedură civilă, excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune al contestatoarei, faţă de natura termenului, de data comunicării şi de prevederile art.104 din C o d u l d e procedură civilă, în sensul respingerii acesteia, cu motivarea reţinută în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acea dată (fila 59 dosar fond).

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut următoarele:

Contestatoarea a fost angajată în cadrul societăţii intimate, începând cu data de 17.05.2007, ocupând postul de consilier juridic, în urma susţinerii concursului pentru postul de şef E. juridic, în care, însă, nu a fost încadrată, întrucât s-a invocat, ulterior susţinerii şi promovării concursului, neîndeplinirea condiţiei de vechime în specialitate juridică pentru ocuparea acestui post.

În acest context, contestatoarea a fost nevoită să accepte postul de consilier juridic vacant, între părţi fiind încheiat contractul individual de muncă nr.3136/17.05.2007, potrivit menţiunilor din carnetul de muncă al acesteia.

Prin decizia nr.713 din data de 10.09.2007 comunicată, contestatoarei i-a fost încetat contractul individual de muncă, în baza prevederilor art.65 - 67 din Codul muncii, invocându-se desfiinţarea postului ocupat de salariată, „având în vedere procesul de restructurare al societăţii".

În cuprinsul deciziei nu se arată locul de muncă desfiinţat, respectiv nu se arată despre care post din cadrul structurii organizatorice este vorba şi nu se indică nici contractul individual de muncă, care încetează, al salariatei, contract individual de muncă ce nici măcar nu a fost depus de către intimată.

Decizia de concediere nr.713/10.09.2007, emisă de societatea intimată, concretizând o măsură de desfacere a contractului individual de muncă luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, aceasta trebuie să fie, deopotrivă, legală şi temeinică, iar analizarea cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.

Tribunalul a avut în vedere, în ceea ce priveşte decizia de concediere emisă de intimată, dispoziţiile art.64, art.74 şi art.76 din Codul muncii,

Astfel, din cuprinsul dispoziţiei contestate nu se înţelege despre ce post afectat de restructurare este vorba şi nici nu se precizează care contract individual de muncă încetează (contract identificat cu număr şi dată, pentru a se putea identifica, măcar în acest mod, postul ocupat de salariatul disponibilizat), din acest punct de vedere deciziei lipsindu-i motivarea în fapt, întrucât, potrivit dispoziţiilor art.65 din Codul muncii, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului: "Concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia."

Ori, simpla arătare a faptului că motivul concedierii îl reprezintă desfiinţarea postului ocupat de către salariat, ca urmare a reducerii numărului de personal tehnic de execuţie şi a restructurării societăţii, fără, însă, a se arăta denumirea postului desfiinţat şi care, astfel, a fost exclus din organigrama de personal, în condiţiile în care nu se oferă nici un alt criteriu pentru individualizarea acestui post şi nici nu se precizează contractul de muncă a cărui încetare s-a dispus prin dispoziţia contestată şi, totodată, fără a se releva existenţa unor motive întemeiate, care au avut ca urmare necesitatea desfiinţării acestui post, nu constituie o arătare a motivelor care determină concedierea (situaţia de fapt trebuind indicată în materialitatea ei - în ce constă ea - şi nu sub forma unor generalităţi şi afirmaţii vagi, context în care nu este clar că este vorba de chiar postul/locul de muncă al salariatului concediat), salariatul având dreptul de a cunoaşte care sunt acele motive care justifică măsura desfacerii contractului său individual de muncă.

De asemenea, instanţa de fond a mai avut în vedere şi dispoziţiile art.65 alin. 2 din Codul muncii.

Tot sub aspectul verificării condiţiilor de formă, Tribunalul a constatat că decizia contestată nu cuprinde lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi nici termenul pe care salariata l-a avut la dispoziţie pentru a opta pentru un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64 din Codul muncii.

Astfel, analizând decizia contestată prin prisma acestei cerinţe obligatorii, de formă şi de fond, prima instanţă a reţinut că, deşi la art.3 al deciziei contestate se menţionează faptul că „societatea nu dispune de locuri vacante conform pregătirii" salariatei, în realitate această menţiune este falsă, având un caracter fictiv şi fiind contrazisă de înscrisurile depuse în cauză chiar de către intimată, înscrisuri din care rezultă scoaterea concomitentă la concurs a unui post vacant de Ş. E. Juridic Legalitate Acte, la data de 25.07.2007 - data anunţului de organizare a concursului -, în intervalul de timp scurs între data actului decizional al desfiinţării unor posturi de consilier juridic, respectiv Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.26/28.06.2007 şi data concedierii salariatei, ceea ce dovedeşte că în cadrul intimatei exista, ulterior deciziei desfiinţării postului, un loc de muncă vacant, corespunzător specializării pe care o deţinea şi salariata concediată.

Prin urmare, s-a avut în vedere că art.74 lit. d din Codul muncii instituie, direct, o condiţie de formă şi, indirect, o condiţie de fond extrinsecă, pozitivă, fiind o normă de trimitere la art.64, numai pentru a nu mai reitera conţinutul acestuia.

Aceeaşi interpretare se impune şi prin completarea acestor prevederi cu prevederile art. 80 alin.1 şi alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2007 - 2010, în conformitate cu care, în situaţia în care disponibilizarea nu poate fi evitată, conducerea unităţii va comunica, în scris, salariatului al cărui post urmează a fi desfiinţat, dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori va fi cuprins într-o formă de recalificare profesională, în vederea ocupării unui post în aceeaşi unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.

În absenţa listei locurilor de muncă disponibile în unitate la momentul concedierii şi în cazul dat, la momentul la care se susţine că s-ar desfiinţat postul salariatei (cu aproximativ o lună şi J în urmă), atât salariata cât şi instanţa sunt puse în imposibilitatea de a verifica dacă anterior emiterii deciziei angajatorul a luat toate măsurile legale în vederea evitării concedierii, cu consecinţa încălcării, de către angajator, a obligaţiei legale, pozitive, anterioare concedierii, prevăzute de art.74 lit. d şi art.64 din Codul muncii, referitoare la oferirea posibilităţii angajatului, al cărui loc de muncă a fost desfiinţat, de a opta pentru a ocupa un loc de muncă vacant.

Lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, constituie cauza de nulitate absolută, expresă, a deciziei de concediere individuală, pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, potrivit art.76 alin.1 din Codul muncii, ce sancţionează, cu nulitatea absolută, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, procedură care se referă la respectarea etapelor premergătoare concedierii (cum este procedura prevăzută de art.64 din Codul muncii) şi la emiterea deciziei de concediere, ducând Ia desfiinţarea acesteia, ca nelegală.

În ceea ce priveşte temeinicia măsurii concedierii, Tribunalul a reţinut că, în conformitate cu prevederile art.65 alin.1 din Codul muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desfiinţarea locului de muncă al salariatului, din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia, desfiinţare ce trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă (art.65 alin.2 din Codul muncii).

În condiţiile în care nu poate fi primită completarea deciziei de concediere cu acte exterioare acesteia, faţă de prevederile art.77 din Codul muncii, se interzice angajatorului, în caz de conflict de muncă, invocarea în faţa instanţei a altor motive de fapt decât cele precizate în decizia de concediere.

Cu alte cuvinte, actele care au stat la baza emiterii deciziei de concediere trebuie să confirme conţinutul acesteia, iar nu să îl completeze în privinţa elementelor esenţiale (cum ar fi arătarea postului desfiinţat), acestea trebuind să se regăsească în chiar cuprinsul decizie contestate.

În aceeaşi ordine de idei, este de remarcat că nici din cuprinsul deciziei contestate şi nici din actele decizionale indicate în cuprinsul acesteia, respectiv Hotărârile Consiliului de Administraţie nr.26/28.06.2007 şi nr.28/28.08.2007, nu rezultă caracterul real şi obiectiv al desfiinţării locului de muncă al salariatei, întrucât nu rezultă că, în realitate, a avut loc o restructurare a intimatei, care a necesitat desfiinţarea unor posturi şi că această desfiinţare a vizat chiar postul ocupat de salariată, desfiinţare cauzată de un motiv obiectiv, fără legătură cu persoana sa.

Sub acelaşi aspect, Tribunalul a constatat că înscrisurile depuse de intimată la dosar în susţinerea desfiinţării postului sunt atât nerelevante, cât şi contradictorii, în privinţa conţinutului pe care ar trebui să-l ateste şi nu fac nici o dovadă cu privire la existenţa unei restructurări a societăţii intimate, cu privire la desfiinţarea locului de muncă al salariatei, prin actele care au fost indicate ca fiind actele decizionale ale desfiinţării postului de consilier juridic, respectiv Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.26/28.06.2007 şi nr.28//28.08.2007.

Astfel, prima instanţă a constatat că înscrisurile produse de intimată în dovedirea restructurării şi desfiinţării postului sunt: Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.26/28.06.2007 şi nr.28//28.08.2007 şi a apreciat că aceste acte au un caracter echivoc, contradictoriu şi nu dovedesc situaţia descrisă în cuprinsul deciziei de concediere ce se contestă, în speţă.

În aceeaşi ordine de idei, tribunalul a reţinut şi faptul că organigramele, depuse ulterior hotărârii de desfiinţare a postului salariatei şi ulterior concedierii acesteia, relevă, dimpotrivă, o creştere a numărului personalului de conducere şi a personalului tehnic de execuţie, categorie din care făcea parte şi postul salariatei. Astfel, personalul tehnic de execuţie deşi ar fi trebuit, potrivit deciziei de concediere şi actelor decizionale ce au stat la baza acesteia, să fie redus cu 13 posturi faţă de nivelul lunii aprilie 2007, în realitate, scăderea a fost operată numai în organigrama aprobată în şedinţa Consiliului de Administraţie din data de 28.06.2007, crescând, deci, de la 97, la data de 28.06.2007, la 100 la data de 28.08.2007, respectiv imediat anterior concedierii salariatei, pentru ca ulterior, la data de 26.03.2008, numărul personalului tehnic de execuţie să crească la 108, în timp ce personalul de deservire a rămas acelaşi, în tot acest interval de timp.

Aceeaşi concluzie a fost desprinsă, de către instanţă şi din reînfiinţarea Serviciului Juridic, prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.35 din data de 24.01.2008.

Totodată, prima instanţă a apeciat că Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.26 din data de 28.06.2007, deşi menţionează că desfiinţează 2 posturi de consilier juridic la Biroul juridic - legalitate acte, nu individualizează aceste posturi şi nu identifică persoanele afectate de această măsură sau criteriile aplicabile, în vederea selecţiei personalului concediat, având în vedere faptul că, la data restructurării, în organigrama A.D.D.P. 4 figurau, la Biroul Juridic, 3 posturi de consilier juridic şi un post de şef E. (vacant), astfel încât trebuiau indicate, cu necesitate, cele 2 posturi de consilier juridic desfiinţate din cele trei existente, întrucât, în caz contrar, nu se poate şti dacă desfiinţarea a vizat chiar postul salariatei reclamante şi de ce nu s-ar putea deduce că nu a fost menţinut chiar postul ocupat de aceasta.

De asemenea, a constatat că nicăieri, în cuprinsul actelor decizionale, nu se motivează măsura desfiinţării unor posturi de necesitatea «creşterii numărului personalului de deservire pentru a putea respecta contractele de prestări servicii cu terţii», fapt pentru care apreciază că, din acest punct de vedere, măsura restructurării este atât nemotivată, cât şi contrazisă de chiar actele concomitente şi subsecvente emise chiar de către intimată, aşa cum s-a reţinut mai sus, în cadrul analizării organigramelor depuse.

Sub acest aspect, instanţa de fond a remarcat că din cuprinsul deciziei contestate, cât şi a celorlalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, nu rezultă caracterul real şi obiectiv al desfiinţării locului de muncă, respectiv nu rezultă că, în realitate, desfiinţarea locului de muncă a vizat chiar postul ocupat de contestatoare, că această măsură ar fi fost necesară şi că ar fi fost luată în scopul menţionat în cuprinsul deciziei contestate, precum şi că ar fi fost cauzată de un motiv obiectiv, care a determinat modificarea organigramei de personal, pe care o invocă angajatorul în cuprinsul dispoziţiei contestate şi, pe cale de consecinţă, nu rezultă caracterul necesar al desfiinţării postului, din acest punct de vedere decizia fiind, practic, nemotivată.

În privinţa capătului de cerere privind obligarea societăţii intimate la plata unor diferenţe salariale, la plata drepturilor prevăzute de art.48 din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil (la calculul acestora nu a fost avut în vedere sporul de vechime şi reţinerea, în mod nelegal, în compensaţia egală cu două salarii lunare, a contribuţiei de asigurări sociale), acesta este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.67 din Codul muncii, salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului şi pot beneficia de compensaţii, în condiţiile prevăzute de lege şi de Contractul Colectiv de Muncă aplicabil.

Instanţa de fond a apreciat că salariata nu poate solicita, în acelaşi timp, anularea concedierii, dar şi compensaţii pentru concedierea sa, cele două cereri excluzându-se reciproc.

Cu alte cuvinte, a reţinut prima instanţă, contestatoarea putea solicita diferenţe de plăţi, dacă nu contesta decizia de concediere, iar concedierea sa devenea definitivă, ca efect al deciziei de concediere, iar nu şi în situaţia în care a obţinut despăgubirile prevăzute de art.78 din Codul muncii, întrucât în acest caz a operat o repunere în fiinţă a contractului individual de muncă al salariatului, începând cu data concedierii şi până la reintegrarea efectivă, tocmai ca efect al anulării concedierii, astfel încât salariata nu poate obţine atât desfiinţarea deciziei de concediere, cât şi plăţii compenstatorii/diferenţe a acestora, ca urmare a concedierii.

Potrivit dispoziţiilor art.274 din C o d u l d e procedură civilă, tribunalul a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata unor cheltuieli de judecată, deoarece, în conformitate cu prevederile textului de lege menţionat, partea care a câştigat procesul are dreptul la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de proces, numai în măsura în care dovedeşte efectuarea acestor cheltuieli, dovadă nefăcută în cauză de reclamanta-pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, motivat în termenul legal, intimata S.C. AMENAJAREA DOMENIULUI P ŞI PRIVAT 4 – S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Primul motiv de recurs se referă la prevederile art.304 pct.7 Cod proc. civilă, potrivit cărora: „Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.".

În dezvoltarea motivelor de recurs, se susţine că motivarea unei hotărâri trebuie sa fie clară, precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă, în fapt şi în drept, la toate pretenţiile formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

Ori, arată recurenta, instanţa de fond în mod eronat a reţinut, în considerentele sentinţei recurate, că nu a fost dovedit faptul că desfacerea contractului individual de muncă al contestatoarei este urmarea desfiinţării chiar a locului de muncă ocupat de aceasta şi nici că această măsură s-ar fi decis, în cadrul unui proces de restructurare, ce implica reducerea numărului de personal tehnic de execuţie şi creşterea numărului de personal de deservire. Astfel, recurenta consideră că această constatare a primei instanţe este total neadevărată şi nesusţinută de o dovadă clară, având în vedere dispoziţiile hotărârilor Consiliului de Administraţie al S.C. B. - S.A., cu nr.26/28.06.07 şi nr.28/28.08.07, în care se specifică foarte clar atât motivele concedierilor, cât şi posturile restructurate.

Recurenta susţine că raţiunea desfiinţării posturilor şi concedierea unor salariaţi se impuneau cu necesitate, pentru anumite raţiuni legate de eficientizarea activităţii, prin unificarea a două servicii, respectiv Resurse Umane şi Biroul Juridic şi reducerea unor cheltuieli salariale ale societăţii.

În ceea ce priveşte nulitatea deciziei, invocată de către instanţa de fond, datorita presupusei lipse a menţiunilor obligatorii, exprese, prevăzute de lege, cât şi dispunerea concedierii cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, recurenta arată că şi aceasta afirmaţie este eronată şi demonstrează doar superficialitatea de care a dat dovadă instanţa, în analizarea înscrisurilor din dosar, pentru că decizia de concediere a fost emisă conform legii.

Ca urmare, societatea recurentă susţine că decizia de concediere este deopotrivă legală şi temeinică, neputându-se pune în discuţie nulitatea acesteia, atâta timp cât respectă, în totalitate, cerinţele art.74 din Codul muncii, fiind indicate atât motivele concedierii, durata preavizului, cât şi locul de muncă desfiinţat.

Mai susţine că lipsa menţionării numărului contractului individual de muncă încetat nu este un motiv de nulitate al deciziei, atâta timp cât acest aspect nu este prevăzut expres de către legislaţia în domeniu.

Codul muncii nu permite angajatorului încheierea a două sau mai multe contracte individuale de muncă cu o singură persoană în acelaşi timp, motiv pentru care este absurdă afirmaţia instanţei de fond, cum că nu poate identifica contractul încetat, deoarece, din cuprinsul deciziei de concediere cu nr.713/10.09.2007, reiese foarte clar postul desfiinţat, cât şi persoana care îl ocupă.

C de-al doilea motiv de recurs se referă la dispoziţiile art.304 pct.8 Cod proc. civilă, potrivit cărora: "Când instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.".

Instanţa de fond a reţinut că desfacerea contractului de muncă al contestatoarei nu a fost dovedită ca fiind urmarea desfiinţării chiar a locului de muncă ocupat de aceasta şi nici că s-ar fi decis în cadrul unui proces de restructurare ce implica reducerea numărului de personal tehnic şi creşterea numărului de personal de deservire, fapt ce arată că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispoziţiile art.299 şi urm. şi ale art.304 pct.7 şi pct.8 din C o d u l d e procedură civilă.

Intimata-reclamantă G F. nu a formulat întâmpinare, însă, în şedinţa publică din data de 03.03.2009, prin avocatul său ales, a solicitat, verbal, respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei atacate, invocând apărări de fond la motivele de recurs.

Analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, prin prisma apărărilor invocate de intimată, precum şi, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art.3041 Cod proc. civilă, Curtea constată că recursul formulat de recurenta pârâtă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Codul muncii, adoptat prin Legea nr.53/2003, reglementează cadrul şi condiţiile în care are loc iniţierea, executarea şi încetarea raporturilor juridice de muncă, precum şi procedura aplicabilă în situaţia conflictelor de muncă ivite între părţile contractului individual de muncă - salariat şi angajator.

Ca urmare, prin norme legale imperative, în Codul muncii sunt expres reglementate cazurile de încetare a contractului individual de muncă, precum şi procedura aplicabilă, a cărei nerespectare atrage nulitatea măsurii încetării contractului.

Astfel, dispoziţiile art.55 din Codul muncii prevăd:

„Contractul individual de muncă poate înceta astfel:

  1. de drept;

  2. ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea;

  3. ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege.”.

În art.65 alin.1 din Codul muncii - ce este invocat de către angajator, ca temei al concedierii salariatei - , articol cuprins în Secţiunea a 4-a, intitulată „Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului”, din Capitolul V – „Încetarea contractului individual de muncă”, se prevede:

„Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia.”.

În alineatul 2 al articolului susmenţionat, se prevede că:

Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”.

Faţă de dispoziţiile legale suscitate, Curtea apreciază că în mod corect a reţinut instanţa de fond că din cuprinsul deciziei de concediere, ce se contestă în speţă, cât şi al celorlalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, nu rezultă caracterul real şi obiectiv al desfiinţării locului de muncă al intimatei-contestatoare şi, totodată, nici caracterul necesar al desfiinţării postului, astfel că, sub acest aspect, decizia nr.713/10.09.2007, emisă de societatea angajatoare S.C. A.D.P.P. 4 – S.A., apare ca fiind nemotivată.

Aşadar, cum justificat a concluzionat prima instanţă, nu rezultă că a fost desfiinţat chiar postul ocupat de intimata-contestatoare şi că această măsură ar fi fost luată în scopul menţionat în cuprinsul deciziei contestate, precum şi că ar fi fost cauzată de un motiv obiectiv, care a determinat modificarea organigramei societăţii.

Cât timp, în speţă, din decizia de concediere (individuală, pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului), lipsesc menţiunile obligatorii, prevăzute expres de dispoziţiile C o d u l u i m u n c i i, potrivit art.76 alin.1 din acelaşi Cod (ce sancţionează, cu nulitatea absolută, concedierea nelegală), Curtea reţine că a fost dispusă concedierea intimatei-contestatoare G F. cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, ceea ce constituie o cauză de nulitate absolută, expresă, a deciziei de concediere, ducând la desfiinţarea acesteia, ca nelegală, aşa cum justificat a reţinut instanţa de fond.

Procedura de concediere, susmenţionată, se referă atât la respectarea unor cerinţe premergătoare măsurii concedierii - este cazul procedurii prevăzute de art.64 din Codul muncii -, cât şi a celor concomitente emiterii deciziei de concediere - cuprinse în dispoziţiile art.62 din Codul muncii -, nerespectarea acestor cerinţe atrăgând nulitatea deciziei de concediere.

De altfel, însuşi legiutorul utilizează sintagma „nulitate absolută”, pentru a înlătura orice dubii privind felul nulităţii ce intervine.

Doar a arăta, generic, motivul concedierii, care ar consta, susţine recurenta, în desfiinţarea postului ocupat de salariata intimată, fără a se preciza denumirea postului desfiinţat şi fără a se arăta temeiurile reale, serioase, pentru desfiinţarea acestui post, nu poate constitui motivarea, în fapt, a deciziei de concediere şi nici nu face dovada, în condiţiile dispoziţiilor art.65 alin.2 din Codul muncii, că locul de muncă al intimatei a fost desfiinţat efectiv.

Totodată, aşa cum bine a reţinut instanţa de fond, salariatul are dreptul de a cunoaşte care sunt acele motive care justifică măsura desfacerii contractului său individual de muncă.

Un alt viciu al deciziei contestate este acela că nu cuprinde lista locurilor de muncă disponibile în unitate şi nu se precizează nici termenul pe care l-a avut la dispoziţie salariata pentru a opta pentru un loc de muncă vacant, astfel că nu au fost îndeplinite cerinţele art.64 din Codul muncii şi, nici sub acest aspect, decizia nu îndeplineşte condiţiile de formă.

Mai mult, Curtea reţine că, din probele administrate în cauză, rezultă că, ulterior deciziei contestate, în cadrul societăţii recurente exista un loc de muncă vacant, corespunzător specializării salariatei concediate, câtă vreme, concomitent concedierii (chiar în intervalul dintre data actului Hotărârii Consiliului de Administraţie nr.26/28.06.2007, prin care s-a decis desfiinţarea unor posturi de consilier juridic şi data concedierii salariatei) aceasta a scos la concurs a un post vacant de Ş. E. Juridic Legalitate Acte, aşa cum rezultă din anunţul din data de 25.07.2007, de organizare a concursului.

Aşadar, nu numai că nu are temei menţiunea de la art.3 din decizia de concediere, în sensul că societatea angajatoare nu ar dispune de locuri vacante conform pregătirii salariatei, dar au fost, în acelaşi timp, încălcate dispoziţiile art.74 lit. d din Codul muncii, care instituie, direct, o condiţie de formă şi, indirect, o condiţie de fond extrinsecă, pozitivă, dispoziţii ce au caracterul unei norme de trimitere la dispoziţiile art.64, precum şi prevederile art.80 alin.1 şi alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2007 – 2010, aşa cum, în mod corect, a reţinut prima instanţă.

Faţă de toate aspectele mai sus reţinute, Curtea apreciază că sunt nefondate criticile formulate de societatea recurentă în cuprinsul cererii de recurs, astfel că le va înlătura ca atare.

Apreciind că hotărârea fondului este legală şi temeinică şi că nu se susţin afirmaţiile recurentei, în sensul că ar fi contradictorii considerentele acesteia, Curtea o va menţine.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1 Cod proc. civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta S.C. AMENAJAREA DOMENIULUI P ŞI PRIVAT 4 – S.A.

Întrucât recurenta a căzut în pretenţii, Curtea o va obliga pe aceasta, către intimata-contestatoare G F., la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, în cuantum de 1.000 lei, reprezentând onorariul de avocat, conform chitanţei fiscale nr.460/2009 (aflat la fila 18 dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. AMENAJAREA DOMENIULUI P ŞI PRIVAT 4 – S.A., împotriva sentinţei civile nr.5351 din data de 11.07.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a - Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.35.667/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-reclamantă G F..

Obligă recurenta să plătească intimatei cheltuieli de judecată în valoare de 1.000 lei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03.03.2009.

 

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR JUDECĂTOR,

J. O. S. E. B. D. E. N.

 

 

GREFIER,

D. F. E.

red. M.P./ tehnored. I.G.

2 ex. / 30.04.2009

Jud.fond: N. B. H.;

G. E.

 

 

 

 

Toate spetele


Sus ↑