• Tel. 0737.043.144 si 0722.415.993
  • Luni-Vineri 10:00-18:00


Litigiu de munca. Contestatie decizie de concediere. Recurs

Hotararea nr. 7179R din data 2009-12-07
Pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti

(Număr în format vechi 5572/2009)

 

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND

CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

 

DECIZIA CIVILĂ Nr. 7179 R

Şedinţa publică de la 07 decembrie 2009

Completul compus din:

PREŞEDINTE (...) (...) (...)

JUDECĂTOR (...) (...) (...)

JUDECĂTOR (...) A D.

GREFIER J. S. N.

 

 

Pe rol se află soluţionarea recursului formulat de recurenta contestatoare T. (...) împotriva sentinţei civile nr.3850 din data de 07.05.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimatul (...) P. ROMÂNIA SRL, având ca obiect contestaţie decizie de concediere.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică, nu au răspuns părţile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează că cererea de recurs formulată de T. S. este nemotivată.

Curtea, din oficiu, invocă excepţia nulităţii recursului, având în vedere că acesta nu a fost motivat în termenul legal şi reţine cauza în pronunţare sub acest aspect.

 

C U R T E A,

 

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată la data de 10.03.2008, sub nr.9897/3/LM/2008, pe rolul T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i Secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul, T. S. a contestat decizia nr. HR 217/30.01.2008 emisă de intimata (...) P. Romania SRL, a solicitat anularea deciziei de concediere, reîncadrarea în funcţia deţinută anterior, cu plata drepturilor salariale la zi, obligarea intimatei la plata de daune interese în cuantum de 500.000 Euro, la plata de daune cominatorii de 5.000 lei/zi întârziere până la executarea lucrării, în cazul în care contestaţia va fi admisă; precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr.3850 din 07.05.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatoarea T. S., în contradictoriu cu intimata (...) P. Romania SRL.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că T. S. a fost angajata societăţii intimate în baza contractului individual de munca înregistrat sub nr. 3341/11.07.2006 în Registrul Inspectoratului T e r i t o r i a l d e Munca al Municipiului B în funcţia de "analist servicii client". S-a reţinut că la data de 30.01.2008 s-a dispus concedierea sa în temeiul art. 65 din Codul muncii, având în vedere desfiinţarea postului ocupat de salariată "ca urmare a restructurării societăţii decisă prin HR nr. 75 din data de 30 ianuarie 2008 de către Administratorul şi Directorul General şi desfiinţarea postului de B. servicii client din cadrul intimatei, ocupat de 24 de angajaţi", decizie comunicată contestatoarei.

Luarea măsurii de reorganizare a activităţii societăţii i-a fost adusă la cunoştinţă contestatoarei în data de 30 ianuarie 2008 printr-o notificare (notificarea nr. HR - 194/30.01.2008 privind reorganizarea Societăţii şi acordarea termenului de preaviz), însoţită de decizia de concediere.

Ulterior, contestatoarea a adus la cunoştinţa societăţii faptul că se afla în concediu medical pe perioada cuprinsă între 31.01.2008 - 13.02.2008.

Ca urmare a acestui fapt, s-a procedat la suspendarea contractului individual de muncă al contestatoarei şi implicit a termenului de preaviz. În acest sens a fost trimisă contestatoarei o altă notificare prin care se comunica suspendarea termenului de preaviz şi, implicit, producerea efectelor deciziei de concediere la data expirării termenului de preaviz astfel prelungit, cu nr. HR/357/03.03.2008.

În consecinţă, la data de 03.03.2008, intimata emite o nouă decizie de concediere cu nr. HR/358/03.03.3008 prin care dispune încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei la data de 18 martie 2008, pe care o comunică acesteia la data de 20.03.2008 prin intermediul executorului judecătoresc.

Această decizie nu a fost contestată în cauză nici în termen de 30 de zile de la comunicarea prin intermediul executorului judecătoresc (modalitate de comunicare considerată neconformă cu prevederile C o d u l u i m u n c i i de către instanţă, faţă de prevederile exprese referitoare la modalitatea comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă cuprinsă la art. 268 alin.4 din Codul muncii, care deşi se referă la comunicarea deciziei de sancţionare disciplinară, trebuie considerat că se aplică în cazul comunicării tuturor deciziilor unilaterale ale angajatorului) şi nici după comunicarea deciziei prin intermediul instanţei potrivit art.96 din c o d u l d e procedură civilă la data de 22.05.2008.

Pe de altă parte, Tribunalul a constatat caracterul caduc al celei de-a doua decizii de concediere emisă de intimată fată de data la care s-a făcut comunicarea acesteia, respectiv după producerea efectelor primei decizii de concediere comunicată. cel mai târziu la data de 18.03.2008.

Astfel, cea de-a doua decizie a fost comunicată contestatoarei la data de 20.03.2008 prin intermediul executorului judecătoresc, iar ulterior prin intermediul instanţei la data de 22.05.2008.

Or, comunicarea deciziei la data de 20.03.2008 s-a făcut după expirarea datei de încetare a contractului individual de muncă al salariatei, respectiv data de 04.03.2008, prevăzută în decizia de desfacere a contractului individual de muncă nr. HR/217/30.01.2008 şi chiar după data la care contractul individual de muncă al salariatei a încetat prin expirarea termenului de preaviz de 30 de zile lucrătoare ce s-a epuizat ca urmare a suspendării termenului de preaviz la data de 18.03.2008, astfel încât, la data de 20.03.2008 la care s-a efectuat prima comunicare a acestei decizii, contractul individual de muncă al salariatei încetase prin efectul primei decizii comunicate salariatei, în condiţiile în care nu a intervenit revocarea acesteia până la data producerii efectelor acesteia.

Cum, potrivit art.74 din c o d u l m u n c i i alin. (1) "decizia de concediere se comunică salariatului în scris", iar potrivit art. 75 din c o d u l m u n c i i, "decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului", rezultă faptul că cea de-a doua decizie nu poate produce efectul încetării contractului individual de muncă al salariatei decât de la data comunicării acesteia către aceasta, iar în cauză comunicarea s-a efectuat după data la care, în lipsa acestei comunicări, şi-a produs efectele prima decizie de concediere, contractul individual de muncă al contestatoarei încetând în baza acestei decizii (întrucât prin ipoteză raporturile de muncă au încetat prin voinţa sa unilaterală dar nu le poate relua decât prin consens cu fostul salariat) fiind evident că angajatorul nu poate emite decizii referitoare la executarea, încetarea, etc. contractului individual de muncă dintre părţi decât pe perioada existenţei acestuia, astfel încât, în lipsa revocării deciziei de concediere până la momentul la care aceasta îşi produce efectele (data comunicării acesteia către salariat sau data prevăzută în cuprinsul său), comunicarea la data de 20.03.2008 a unei noi decizii de încetare a aceluiaşi contract individual de muncă al salariatului deja concediat sau orice altă decizie emisă de angajator în legătură cu executarea contractului de muncă încetat prin producerea efectelor unor alte decizii anterioare nu poate produce nici un efect, întrucât această revenire a avut loc după încetarea contractului individual de muncă al salariatului ca efect al primei comunicări.

În acest context, tribunalul a analizat atât legalitatea şi temeinicia măsurii concedierii luată de intimată prin emiterea deciziei contestate cât şi respectarea la emiterea acesteia a procedurii prevăzute de lege.

Decizia de concediere nr. HR.217/30.01.2008 emisă de intimată concretizând o măsură de desfacere a contractului individual de muncă luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, aceasta trebuie să fie deopotrivă legală şi temeinică, iar analizarea cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.

Astfel, Tribunalul a analizat sub aspectul legalităţii atât respectarea cerinţelor obligatorii de formă, prevăzute de art. 74 din c o d u l m u n c i i, cât şi respectarea la emiterea acesteia a procedurii prevăzute de lege, respectiv luarea măsurilor active pentru combaterea şomajului, potrivit prevederilor art. 67 din Codul muncii.

Cu privire la emiterea deciziei de concediere si la luarea măsurii desfiinţării postului de către organul competent. Tribunalul a reţinut că decizia contestată a fost semnată de numitul T. N., în calitatea sa de administrator al (...) P. România SRL.

Cu privire la respectarea celorlalte condiţii de legalitate ale deciziei Tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 73 şi 74 Codul muncii.

Sub aspectul cerinţelor de formă obligatorii, art. 74 din Codul muncii prevede ca decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunica acestuia in scris si trebuie sa conţină in mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a ocupa un loc de munca vacant, in condiţiile art. 64 din Codul muncii.

Din analiza deciziei de concediere Tribunalul a constatat că aceasta este motivată în fapt, şi în drept, prin menţionarea temeiului de drept al concedierii, respectiv prevederile art. 65 alin.1 din Codul muncii şi prin arătarea motivului care a dus la desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariată, respectiv, desfiinţarea postului de analist servicii client din cadrul intimatei, ocupat de 24 de angajaţi "ca urmare a restructurării societăţii decisă prin HR nr.75 din data de 30 ianuarie 2008 de către Administratorul şi Directorul General".

Decizia contestată menţionează atât termenul de preaviz acordat cât şi data la care acesta se împlineşte, cât şi intenţia societăţii de a identifica împreună cu salariata şi de a oferi salariatei al cărei loc de muncă a fost desfiinţat posibilitatea ocupării unui loc de muncă vacant corespunzător din organigrama de personal a societăţii până la data de 04 martie 2008.

Din actele depuse de intimată rezultă faptul că la nivelul lunii februarie 2008 în societate existau 44 de posturi vacante, dintre care 38 pentru "specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice", iar situaţia acestor locuri de muncă era oficială şi publică, fiind cuprinsă în raportul trimestrial comunicat Institutului Naţional de Statistică, cu privire la situaţia locurilor de muncă vacante, aceasta rezultând şi din postarea acestora pe pagina de internet http://emeajobs.oracle.com, ce cuprinde lista completă a posturilor vacante în cadrul intimatei, salariata având posibilitatea de a aplica pentru un asemenea post vacant, astfel cum au aplicat alţi 12 salariaţi al căror locuri de muncă au fost desfiinţate odată cu al contestatoarei.

Tribunalul a constatat aşadar că anterior emiterii deciziei angajatorul a luat toate masurile legale in vederea evitării concedierii salariatei, cu consecinţa respectării de către angajator a obligaţiei legale pozitive anterioare concedierii prevăzute de art. 74 lit. d si art. 64 din Codul muncii referitoare la oferirea posibilităţii angajatului a cărui loc de muncă a fost desfiinţat de a opta pentru a ocupa un loc de muncă vacant.

În acest context, Tribunalul a constatat îndeplinirea obligaţiilor legale pozitive, anterioare concedierii, făcând parte din procedura prevăzută de lege, respectiv acordarea preavizului în condiţiile prevăzute de lege şi de contractele colective de muncă aplicabile, cât şi propunerea unui loc de muncă vacant salariatului al cărui loc de muncă a fost desfiinţat, compatibil cu pregătirea profesională.

Tot astfel decizia de concediere menţionează termenul în care decizia poate fi contestată şi instanţa competentă la care aceasta se contestă.

În ceea ce priveşte temeinicia măsurii concedierii, Tribunalul a reţinut următoarele:

În conformitate cu prevederile art.65 a1.1 din Codul muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desfiinţarea locului de muncă al salariatului, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, desfiinţare ce trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă (art.65 a1.2 din Codul muncii).

Desfiinţarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.

Din analiza deciziei de concediere şi din actele depuse la dosar de intimată, Tribunalul a constatat că din cuprinsul acesteia rezultă caracterul real şi serios al cauzei concedierii.

Astfel, măsura concedierii a fost determinată de desfiinţarea locului de munca al contestatoarei ca urmare a desfiinţării postului, din motive de ordin organizatoric şi economic, care se bazează pe o analiză temeinică a activităţii societăţii şi a departamentului vizat, pe parcursul ultimilor 3 ani, astfel cum se desprinde şi din Raportul managerului la nivel de corporaţie (evaluarea internă) menţionat în cuprinsul deciziei de concediere din care se desprinde neproductivitatea posturilor de B. Servicii Client (OU N. N. F. si Ş. Serviciu N. N. Education B. din cadrul departamentului de vânzări al P. University B din punct de vedere al costurilor cât şi a volumului de clienti business atras in cadrul societăţii, fiind menţinute doar 9 posturi de B. Servicii Client U. SR datorită faptului ca, aceste posturi aveau in continuare rezultate eficiente din punct de vedere economic, principalii clienţi care beneficiau de acest tip de servicii fiind deja clienţi fidelizaţi ai P. şi nu clienţi care urmau a fi atraşi in cadrul Societăţii, după cum era cazul serviciilor oferite de B. Servicii Client OU N. N. F. si Ş. Serviciu N. N. Education B. care se adresau exclusiv clienţilor noi, astfel încât aceasta se bazează pe motive obiective, fără legătură cu persoana salariatei, rezultând că desfiinţarea postului şi concediere a salariatei se impuneau pentru anumite raţiuni legate de eficientizarea şi rentabilizarea activităţii, având la bază studii temeinice privind activitatea intimatei, analizarea unor date sau indicatori, supunerea acestor motive spre analiză, dezbatere şi aprobare organelor competente etc.. din care reiese caracterul necesar al desfiinţării postului, necesitatea desfiinţării activităţii de vânzări de tipul N. N. al afacerii rezultând din evaluarea internă efectuată la data de 21 ianuarie 2008, cât şi din datele economice ale societăţii, astfel încât măsura luată a fost cauzată de un motiv obiectiv care a determinat modificarea structurii de personal.

Tot din actele dosarului rezultă şi împrejurarea că postul ocupat de salariata contestatoare a fost desfiinţat efectiv, fiind suprimat din organigrame de personal a angajatorului astfel încât postul de analist servicii client ocupat de contestatoare nu se mai regăseşte în structura organizatorică a societăţii.

Astfel potrivit noii organigrame, postul de P. University N. N. Education Sales S. care corespunde conform D. C.O.R., poziţiei de analist servicii client, nu se mai regăseşte în cadrul structurii organizatorice a Societăţii, nici din punctul de vedere al denumirii, nici din cel al atribuţiilor pe care le presupune.

Tribunalul a mai reţinut şi că intimata a oferit tuturor angajaţilor ale căror locuri au fost desfiinţate, în urma acestei reorganizări/restructurări a activităţii, posibilitatea de a rămâne angajaţi ai Societăţii pe alte posturi, în măsura în care locurile de muncă vacante existente corespundeau pregătirii şi experienţei pe care aceştia o deţineau iar din cei 24 de angajaţi ale căror posturi de muncă au fost desfiinţate în urma acestei restructurări/reorganizări de activitate, 12 au fost reangajaţi în cadrul Societăţii pe alte posturi vacante.

În concluzie, din succesiunea evenimentelor şi din analiza întregului material probator, Tribunalul a constatat că reducerea activităţii s-a făcut în scopul recunoscut de lege şi menţionat în decizia de concediere iar decizia de concediere a contestatoarei este legală şi temeinică urmând a fi menţinută.

În acest context, tribunalul a constatat faptul că decizia de concediere contestată este atât legală cât şi temeinică, astfel încât urmează să respingă contestaţia formulată ca neîntemeiată.

Referitor la capătul de cerere prin care contestatoarea solicita obligarea intimatei la plata daunelor interese în cuantum de 500.000 euro, Tribunalul a constatat că acesta nu a fost motivat nici în fapt şi nici în drept nici prin cererea introductivă şi nici ulterior la solicitarea expresă a instanţei.

În măsura în care aceste daune interese ar fi fost solicitate ca despăgubiri pentru concedierea netemeinică şi/sau nelegală, fiind solicitate în condiţiile prevederilor art. 78 alin. 1 din c o d u l m u n c i i, Tribunalul a constatat pe de o parte faptul că în acest caz legea limitează cuantumul despăgubiri lor ce pot fi acordate de instanţă în caz de anulare a măsurii concedierii la salariile indexate, majorate, reactualizate şi la acordarea celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata de la data concedierii şi până la reluarea raporturilor de muncă, iar pe de altă parte, caracterul subsidiar şi accesoriu al unei asemenea cereri, care nu poate fi primită decât în măsura în care instanţa ar dispune admiterea contestaţi ei, astfel încât Tribunalul l-a respins faţă de caracterul accesoriu al celorlalte capete de cerere referitoare la plata despăgubirilor materiale şi la obligaţia de reintegrare, drepturi cuvenite salariatei numai în situaţia anulării deciziei de încetare a contractului de muncă şi repunerii părţilor în situaţia anterioară, restabilire care în cazul respingerii contestaţi ei nu poate opera.

În ceea ce priveşte cel de-al patrulea capăt de cerere, referitor la obligarea intimatei la plata de daune cominatorii de 5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, pana la executarea hotărârii, Tribunalul l-a respins atât faţă de caracterul accesoriu al celorlalte capete de cerere în raport cu capătul principal al cererii, ca o aplicaţie a principiului accesorium sequitur principale, daunele cominatorii constituind un mijloc de constrângere a debitorului, un mod indirect de asigurare a executării in natura, se pot aplica doar in cazul în care instanţa ar admite reintegrarea pentru asigurarea executării obligaţiei de a face.

Or, dincolo de aspectul că Tribunalul a apreciat că într-o asemenea situaţie angajatorul este constrâns la reintegrare prin aceea că este obligat la plata unor despăgubiri până la executarea obligaţiei iar pentru "obligaţia de a face ce nu poate fi îndeplinita prin alta persoana decât debitorul", creditorul poate solicita aplicarea prevederilor art. 5803 din C o d u l d e procedură civilă, putând obţine inclusiv daune interese, în condiţiile alineatului doi al aceluiaşi text, faţă de respingerea contestaţiei, această cerere a salariatei nu mai poate fi analizată şi nici dispusă din cauza inexistenţei vreunei obligaţii de executare pusă în sarcina pârâtei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs la data de 12.08.2009 contestatoarea T. S., înregistrat pe rolul Curţii de A p e l B u c u r e ş t i - Secţia a VII-a Civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 03.09.2009 sub nr(...).

Recurenta-contestatoare nu a formulat motivele recursului său.

La termenul de judecată din 07.12.2009, Curtea a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii recursului declarat.

Analizând excepţia ridicată în raport de actele şi lucrările dosarului şi dispoziţiile legale aplicabile, Curtea reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art.3021 Cod de procedură civilă „cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor ...”, iar potrivit dispoziţiilor art.303 alin.1 Cod de procedură civilă „recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs”.

Din actele şi lucrările dosarului, rezultă că recurenta-contestatoare nu a indicat şi dezvoltat nici un motiv de nelegalitate pe care se întemeiază recursul declarat, nici în cererea de recurs depusă la dosar şi nici ulterior, în cadrul termenului de recurs, într-un memoriu separat, deşi sentinţa recurată i-a fost comunicată, conform dovezii de comunicare aflate la fila 293 dosar.

Faţă de acestea şi văzând dispoziţiile art.306 alin.1 Cod de procedură civilă, potrivit cărora „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen legal”, precum şi faptul că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art.306 alin.2 şi 3 Cod de procedură civilă, Curtea urmează să constate nul recursul formulat.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

 

Constată nul recursul formulat de recurenta contestatoare T. (...) împotriva sentinţei civile nr.3850 din data de 07.05.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimatul (...) P. ROMÂNIA SRL.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 07.12.2009.

 

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

J. O. S. E. B. D. E. A D.

 

 

 

 

GREFIER,

N. J. S.

Red./ tehn. C.A.B

2 ex./19.01.2009

T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale

Judecători N. B. H.; E. D.

Toate spetele


Sus ↑