Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L T I M I Ş O A R A OPERATOR 2928

SECŢIA CIVILĂ

DOSAR NR(...)

DECIZIA CIVILĂ NR.1747

Şedinţa publică din 25 iunie 2008

PREŞEDINTE: (...) (...)

JUDECĂTOR: (...) (...) (...)

JUDECĂTOR: (...) K.

GREFIER: (...) M. D.

S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta D. B. şi de pârâta SC U. B SRL T împotriva sentinţei civile nr.2373/12.11.2007 pronunţată de T r i b u n a l u l T i m i ş în dosar nr(...).

La apelul nominal făcut în şedinţă publică se prezintă avocat N. T. pentru reclamanta recurentă şi avocat D. S. în reprezentarea pârâtei recurente.

Procedura legal îndeplinită.

După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă după care, constatând cauza în stare de judecată, instanţa acordă cuvântul în recurs.

Apărătorul reclamantei recurente solicită admiterea recursului declarat de reclamantă, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea fostului angajator la despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactulaizate pentru perioada 21.07.2005 până la soluţionarea irevocabilă a litigiului, ca urmare a constatării nulităţii absolute a deciziei de concediere şi respingerea cererii reconvenţionale, cu cheltuieli de judecată, arătând că în mod corect a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, desfacerea disciplinară a contractului de muncă s-a făcut în mod nelegal, contestatoarea nemaifiind primită la locul de muncă.

Cu privire la recursul declarat de pârâtă, solicită respingerea acestuia.

Reprezentantul pârâtei recurente solicită admiterea recursului declarat de pârâtă, respingerea cererii de chemare în judecată şi admiterea cererii reconvenţionale, arătând că la calcularea termenului în care se putea introduce contestaţia trebuie luată în considerare decizia de concediere nr.329/05.12.2005 emisă de societatea pârâtă, a doua decizie fiind emisă la data de 20.12.2005 ca urmare a împrejurării că a fost refuzată înregistrarea celei dintâi de către Inspectoratul T e r i t o r i a l d e muncă, motiv pentru care contestaţia este tardiv introdusă. În ce priveşte desfacerea disciplinară a contractului de muncă, arată că aceasta s-a produs ca urmare a culpei reclamantei, care a absentat de la serviciu 95 de zile. Cu privire la cererea reconvenţională, arată că acesta a fost soluţionată în mod greşit de către instanţa de fond, nefiind reţinute ca plusuri de casă chitanţele care nu au fost înregistrate în registrul de casă.

C U R T E A

Asupra recursului civil de faţă.

Prin sentinţa civilă nr.2373 din 12 noiembrie 2007, T r i b u n a l u l T i m i ş a admis în parte acţiunea intentată de reclamanta D. B. şi a constatat nulitatea deciziei de concediere nr.8/2005 emisă de S.C. TECHNIC B S.R.L. T.

Angajatorul a fost obligat să plătească salariatei salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi celelalte drepturi de care aceasta ar fi beneficiat cu titlu de despăgubiri, cu începere de la data concedierii şi până la încetarea raporturilor de muncă, 26.02.2006.

Totodată, pârâta a fost obligată să achite reclamantei indemnizaţia aferentă concediului de odihnă efectuat în perioada 1.06.-13.06.2005, fiind respins petitul având ca obiect restituirea carnetului de muncă.

A fost admisă în parte cererea reconvenţională, fiind obligată angajata la plata daunelor materiale cauzate angajatorului în cuantum de 1112,32 lei.

Împotriva hotărârii au exercitat calea extraordinară de atac a recursului atât reclamanta cât şi pârâta.

În privinţa reclamantei se constată că recursul a fost motivat în drept cu prevederile art.312 alin.2 şi 3, raportat la art.304 şi 304¹ cod pr.civilă, iar în fapt s-a susţinut că tribunalul a nesocotit dispoziţiile imperative ale Legii nr.168/1999(art.78, 79) atunci când a amânat timp de trei săptămâni pronunţarea hotărârii şi când a redactat şi comunicat sentinţa după 85 de zile de la soluţionarea cauzei.

Totodată s-a susţinut că tribunalul a dat o greşită interpretare a art.78 alin1 şi 2 din Codul muncii atunci când a apreciat că demisia angajatului produce efecte din momentul investirii instanţei, iar raporturile de muncă încetează în termen de 15 zile calendaristice de la această dată, adică după expirarea preavizului.

Astfel, la 26.02.2006 raporturile de muncă nu puteau înceta prin denunţarea unilaterală efectuată de salariat, întrucât au încetat prin manifestarea unilaterală de voinţă a angajatorului, respectiv prin decizia de concediere contestată.

În privinţa despăgubirilor s-a susţinut că prejudiciul cauzat angajatului a fost prezumat de legiuitor prin dispoziţiile art.78 alin.1 din Codul muncii, astfel că tribunalul nu a avut temei legal care să justifice retroactivarea demisiei, situaţie în care manifestarea unilaterală de voinţă prin care angajatorul a denunţat raporturile de muncă va continua să producă efecte până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

În fine s-a susţinut că potrivit prevederilor art.78 alin.1 din Codul muncii instanţa, atunci când constată nelegalitatea sau netemeinicia concedierii trebuie să oblige pe angajator la plata despăgubirilor reprezentând salariile indexate, majorate şi reactualizate precum şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, ori în speţă pârâta nu a administrat dovezi din care să rezulte că angajatul a absentat nemotivat cu începere de la 21.07.2005, astfel că în mod greşit s-a considerat că aceste despăgubiri sunt datorate cu începere de la 5.12.2005.

În privinţa cererii reconvenţionale s-a susţinut că angajatorul nu a întocmit fişa postului, pentru a se stabili în concret atribuţiile de serviciu şi răspunderea salariatului, astfel că în speţă nu au fost întrunite nici cerinţele necesare antrenării răspunderii patrimoniale a acestora, în absenţa unei culpe exclusive a reclamantei.

Recursul declarat de pârâtă a fost motivat în drept cu prevederile art.304 alin.1 pct.9 şi art.304¹ cod pr.civilă, iar în fapt s-a susţinut că în mod greşit tribunalul nu a reţinut excepţia tardivităţii sesizării instanţei de judecată deoarece, din punct de vedere juridic şi-a produs efecte prima decizie de concediere, din 5.12.2005, întrucât cea de a doua decizie,a fost emisă la 20.12.2005, pe model tipizat, ca urmare a refuzului Inspectoratului T e r i t o r i a l d e Muncă de a înregistra prima manifestare de voinţă prin care angajatorul a denunţat unilateral raporturile de muncă.

În privinţa obligării angajatorului de a accepta încetarea raporturilor de muncă prin demisia angajatului s-a susţinut că această manifestare de voinţă nu a îmbrăcat forma scris cerută ad validitatem de prevederile art.79 din Codul muncii, iar în legătură cu temeinicia concedierii s-a arătat că instanţei îi revenea obligaţia de a se pronunţa şi asupra acestuia aspect, câtă vreme salariatul a înregistrat 95 de absenţe nemotivate.

Recursurile nu sunt fondate.

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul T r i b u n a l u l u i T i m i ş sub nr.1370/2006, reclamanta D. B. a solicitat anularea deciziei de concediere nr.8/20.12.2005 emisă de pârâta S.C.TECHNIC B S.R.L. T, fără a pretinde reintegrarea în postul deţinut anterior.

De asemenea s-a cerut ca angajatorul să fie obligat la plata drepturilor băneşti cuvenite potrivit art.78 din Codul muncii şi a indemnizaţiei pentru concediul de odihnă.

În fine s-a pretins obligarea angajatorului la restituirea carnetului de muncă şi la acceptarea încetării raporturilor de muncă prin demisie, conform art.79 din Codul muncii.

S-a susţinut că raporturile de muncă dintre părţi au luat naştere nelegal, o perioadă angajata prestând activitate în funcţia de casier până la 3.01.2005 când s-a încheiat contractul de muncă şi când pârâta a omis întocmirea unei fişe a postului prin care să stabilească în mod complet atribuţiile de serviciu ce ar fi trebuit să revină angajatului.

Cu începere din luna mai 2005 patronul societăţii a comunicat verbal reclamantei încetarea raporturilor de muncă, situaţie în care angajata a denunţat unilateral contractul individual de muncă şi a solicitat eliberarea carnetului de muncă.

Aceste cererii verbale nu au fost acceptate, iar ulterior angajata a fost notificată să achite suma de 1112 RON pentru acoperirea unui pretins prejudiciu cauzat angajatorului.

Prin întâmpinare pârâta a înţeles să invoce tardivitatea sesizării instanţei, întrucât decizia de concediere a fost comunicată la 5.12.2005, iar acţiunea a fost înregistrată la tribunal la 9.02.2006.

Pe fond a susţinut că la 18.05.2005 a fost constatată o lipsă din casierie în cuantum de 227 lei, iar ulterior cuantumul prejudiciului a ajuns la 3534,76 lei, sumă însuşită nelegal de reclamantă, ca urmare a neînregistrării în registrul de casă a unor chitanţe ce atestau plăţile efectuate de clienţii societăţii.

Prin sentinţa civilă nr.532/2007, T r i b u n a l u l T i m i ş a admis în parte acţiunea şi cererea reconvenţională, luând act că reclamanta a renunţat la judecarea petitelor având ca obiect reintegrarea în postul deţinut anterior, plata indemnizaţiei pentru concediul de odihnă, restituirea carnetului de muncă şi obligarea angajatorului de a accepta încetarea raporturilor de muncă prin denunţarea unilaterală din partea angajatei.

În urma exercitării controlului judiciar, prin decizia civilă nr.528/2006, instanţa de recurs a constatat că tribunalul nu a soluţionat fondul cauzei, a admis recursurile declarate de părţi şi a dispus trimiterea dosarului la acelaşi tribunal în vederea reluării judecăţii.

Cauza a fost reînregistrată la T r i b u n a l u l T i m i ş sub nr.5557/30/21.07.2007, fiind pronunţată sentinţa civilă nr.2373/12.11.2007.

În legătură cu legalitatea concedierii salariatului se cuvine menţionat că măsura a fost dispusă de angajator cu nesocotirea cerinţelor art.268 al.2 din Codul muncii întrucât nu au fost menţionate prevederile din Statutul de personal, Regulamentul intern sau Contractul colectiv de muncă aplicabil pretins încălcate de reclamantă.

În mod corect, ca urmare a admiterii petitului privind anularea deciziei de concediere, prima instanţă a admis şi capătul de cerere vizând acordarea drepturilor salariale cuvenite cu începere de la data emiterii deciziei de concediere.

Astfel, în temeiul art.78 din Codul muncii, în cazul concedierii netemeinice sau nelegale salariatul are dreptul la despăgubiri calculate prin raportarea la salariul pe care l-ar fi avut la zi, dacă nu ar fi fost concediat, beneficiind inclusiv, dacă este cazul, şi de drepturile în natură.

În speţă s-a pus problema datei până la care se acordă aceste despăgubiri, în raport de faptul că angajata nu a pretins reintegrarea în muncă, solicitând totodată instanţei să constate încetarea raporturilor de muncă în condiţiile art.79 din Codul muncii, respectiv prin demisie.

Cu privire la acest aspect se cuvine menţionat că în lipsa unui text legal care să sancţioneze nulitatea lipsa formei scrise a demisiei, rezultă că forma scrisă nu reprezintă o condiţie de validitate, concluzie întărită şi de prevederile art.79 alin.2 din Codul muncii care permite salariatului să probeze prin orice mijloc de probă, atât demisia cât şi împrejurarea că aceasta a fost comunicată angajatorului.

În consecinţă, în mod just tribunalul a dat efecte juridice manifestării de voinţă din acţiunea introductivă şi a constatat că raporturile de muncă dintre părţi au încetat cu începere de la 26.02.2006, după expirarea termenului de preaviz calculat cu începere de la 9.02.2006, data sesizării instanţei de judecată.

În fine, nesocotirea prevederilor art.78 şi 79 din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă nu este sancţionată de legiuitor în nici un mod, situaţie în care nu pot fi primite susţinerile vizând nulitatea sentinţei pronunţată de tribunal ca urmare a depăşirii termenului înăuntrul căruia instanţa are obligaţia de a pronunţa şi redacta hotărârea.

În privinţa susţinerilor formulate de pârâtă în calea extraordinară de atac a recursului, prin care s-a solicitat să se ţină cont că efecte juridice a produs prima decizie de concediere emisă la 5.12.2005 şi comunicată angajatei, este de observat că în conformitate cu prevederile art.268 alin.1 din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar numai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

În privinţa formei scrise s-a arătat că Inspectoratul T e r i t o r i a l d e Muncă T a refuzat înregistrarea acestei decizii, astfel că nu se mai poate pune problema efectelor juridice pe care le-ar putea genera măsura dispusă la 5.12.2005, cu atât mai mult cu cât pârâta a emis o nouă decizie de concediere la 20.12.2005.

De altfel, este inadmisibil ca aceeaşi măsură să fie dispusă prin două decizii producătoare de efecte juridice, emise la date diferite, în legătură cu aceleaşi abateri disciplinare pretins săvârşite de angajat, astfel cum în mod corect a considerat şi instanţa de fond.

În privinţa întinderii prejudiciului, este de menţionat că pârâta a refuzat înregistrarea în documentele contabile ale societăţii a unor chitanţe ce atestau încasarea unor sume de bani, ce reprezentau plusuri de casă, potrivit expertizei contabile efectuate în cauză(nr.(...) şi nr.(...) din 21.02.2005 şi nr.(...) din 4.04.2005), astfel că tribunalul a dat o corectă interpretare prevederilor art.270 din Codul muncii în privinţa răspunderii patrimoniale ale angajatei.

Pentru considerentele expuse s-au apreciat ca nefondate recursurile declarate în cauză, urmând a fi respinse, cu menţiunea că în urma examinărilor efectuate în limitele conferite de prevederile art.304¹ Cod pr.civilă nu au fost identificate motive de ordine publică ce să atragă nulitatea hotărârii pronunţate de tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge recursurile declarate de reclamanta D. B. şi de pârâta SC U. B SRL T împotriva sentinţei civile nr.2373/12.11.2007 pronunţată de T r i b u n a l u l T i m i ş în dosar nr(...).

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică din 25 iunie 2008.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR (...) (...) (...) (...) (...) (...) K.

GREFIER

(...) M. D.

Red. F. E./15.09.2008

Tehnored.: D.R/15.09.2008

Prima instanţă: S. E. şi E. E.