Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C O N S T A N Ţ A

SECŢIA CIVILĂ, MINORI ŞI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR. 380/CM

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2009

Complet specializat pentru cauze privind

conflicte de muncă şi asigurări sociale

PREŞEDINTE – (...) (...)

JUDECĂTORI – (...) (...)

(...) (...)

Grefier – (...) (...)

S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurenta pârâtă S.C. „E.” S.A. – N. P. GRUP B, cu sediul în Calea E. nr. 239, sector 1, împotriva sentinţei civile nr. 1310 din 14.11.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul civil nr(...), în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi D. G, domiciliat în M, b-dul (...), (...) 17, . A, . 7, judeţul C, G. D. S., domiciliată în C,(...) A, judeţul C, Ş. D., domiciliat în comuna D. E.,(...), judeţul C, N. N., domiciliat în comuna M.,(...), judeţul C, E. G, domiciliat în Cernavodă,(...), (...) 12, . A, . 14, judeţul C, D. J. E., domiciliul în C,(...), judeţul C, F. E., domiciliat în H.,(...), judeţul C, H. P., domiciliată în C,(...), (...) 3, . A, . 13, judeţul C, E. M., domiciliată în C, b-dul 1 (...) 2. nr. 2 B, bloc I 3, . A, . 46, judeţul C, T. B. S., domiciliat în C, strada (...) cel E. nr. 30, judeţul C, T. S., domiciliat în F. Sud, strada (...) cel E. nr. 2 A, . B, . 16, judeţul C şi E. J., domiciliat în C,(...), (...) 4 B, . C, . 35, judeţul C şi intimata intervenientă în interes propriu D. (...), domiciliată în C,(...) A, judeţul C, având ca obiect drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică, se prezintă pentru recurenta pârâtă, avocat T. E. B., în baza delegaţiei de substituire din data de 27.04.2009 şi pentru celelalte părţi, se prezintă avocat Ş. E., în baza împuternicirii avocaţiale nr. 153/22.06.2009, pe care o depune la dosar.

Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispoziţiilor art. 87 şi următoarele Cod procedură civilă.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:

Întrebate fiind, părţile susţin că nu mai au acte de depus sau cereri noi de formulat, apreciind cauza în stare de judecată.

Instanţa, luând act de susţinerile acestora, în sensul că nu au înscrisuri noi de depus sau cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pentru dezbateri.

Apărătorul recurentei pârâte, având cuvântul, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere privind obligarea societăţii la plata către reclamanţi a diferenţelor de drepturi rezultate între sumele calculate cu titlu de plăţi compensatorii la nivelul salariului mediu brut pe E. majorat la data concedierii şi cele efectiv achitate cu acest titlu, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală la data plăţii acestor drepturi. Arată că planul social a fost adoptat de angajator cu consultarea Sindicatului, la data de 21.04.2005, fiind completat la 9.01.2006, respectiv 13.09.2006 cu câte un B. care explica modul de calcul al salariului mediu brut pe E., precum şi modalitatea de aplicare a acestuia. Consideră că instanţa de fond este în eroare când susţine că planul social reprezintă o anexă la actul adiţional nr. 2643/21.05.2005, înregistrat la D.M.S.S.F., în timp ce amendamentele la planul social nu ar fi fost înregistrate legal, motiv pentru care recunoaşte valabilitatea planului social şi nu ia în considerare amendamentele ulterioare. Depune la dosar concluzii scrise şi practică judiciară.

Apărătorul intimaţilor reclamanţi, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat. Arată că hotărârea recurată este excelent motivată. Învederează că planul social este o anexă şi solicită acordarea drepturilor de la data concedierii.

Instanţa rămâne în pronunţare asupra cauzei.

C U R T E A

Curtea, cu privire la recursul civil de faţă;

SC E. SA a declarat recurs la 11 februarie 2009 împotriva sentinţei civile nr. 1605 din 19 decembrie 2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În fapt;

Reclamanţii D. G, G. D. S., Ş. D., N. N., E. G, D. J. E., F. E., H. P., E. M., T. B. S., T. S. şi E. J. au chemat în judecată pe pârâta S.A. E. - membru P. H. B, solicitând instanţei ca pe baza probelor administrate să dispună obligarea societăţii pârâte la plata actualizată, neimpozitată şi cu dobânda legală, pentru ultimii trei ani, a:

- diferenţelor rezultate din calcularea indemnizaţiilor de concediere, cu valoarea unui salariu mediu brut majorat cu procentele prevăzute de Contractul colectiv de muncă la data concedierii;

- indemnizaţiilor prevăzute de art. 50 CCM.

S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În considerente s-a arătat că reclamanţii au fost salariaţii societăţii, fiind concediaţi în perioada 2005 – 2008, ca urmare a desfiinţării posturilor ocupate, conform reorganizării Sucursalei D..

Cu privire la pretenţiile ce fac obiectul primului petit al acţiunii, reclamanţii au arătat că pârâta le-a calculat indemnizaţiile de concediere la nivelul salariului mediu brut pe anul precedent, când în mod corect era să se ia ca bază valoarea salariului mediu brut astfel cum era majorat la data concedierii.

S-a menţionat că din Planul Social anexă la Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate rezultă că salariaţii disponibilizaţi sunt îndreptăţiţi a beneficia în funcţie de vechimea în unitate de indemnizaţii de concediere calculate la nivelul unui număr de salarii medii brute.

Din cuprinsul aceluiaşi plan social rezultă că salariul mediu brut trebuie stabilit cu luarea în considerare a aceluiaşi procentaj cu care se majorează salariile conform Contractului colectiv de muncă.

În ce priveşte petitul II, reclamanţii au susţinut că societatea pârâtă nu le-a acordat cu ocazia concedierii numărul de salarii medii nete prevăzut în art. 50 din C.C.M., cu toate că motivul concedierii atrăgea incidenţa acestui text.

S-a arătat că obligaţia pârâtei de a plăti în cumul drepturile băneşti ce fac obiectul celor două petite ale acţiunii rezultă din faptul că Planul social a fost adoptat ulterior art. 50 din C.C.M. şi nu prevede excluderea aplicării acestui text în cazul incidenţei normelor din Planul social.

Astfel, Planul social a fost înregistrat sub nr. 2643 din 11 februarie 2005, iar prevederile art. 50 din C.C.M. sunt valabile încă de la adoptarea primului contract colectiv de muncă la nivel de unitate.

De asemenea, textul art. 50 din C.C.M. E. pe anii 2005 – 2007 nu prevede, la rândul său, aplicarea alternativă a respectivelor indemnizaţii de concediere; abia în anul 2008 s-a introdus în cuprinsul acestui text alin. 5 în sensul că „acordarea unui pachet compensator conform Planului Social exclude acordarea sumelor prevăzute de prezentul articol” – ori, s-a arătat, această prevedere nu poate retroactiva.

La termenul din 17 octombrie 2008 a fost depusă o cerere de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta D. N., prin care s-a solicitat plata actualizată, impozitată potrivit Codului fiscal şi cu dobânda legală, în ultimii trei ani, a aceloraşi sume solicitate prin cererea iniţială; cu cheltuieli de judecată.

În considerentele acestei noi cereri au fost reiterate aspectele vizând implicaţiile juridice ale prevederilor Planului Social, precum şi cele cuprinse în art. 50 C.C.M.

La acelaşi termen a fost depusă o cerere de completare a petitului acţiunii reclamanţilor şi a cererii de intervenţie, în sensul că se solicită constatarea

modalităţii de impozitare a acestor sume, anume, că acestea sunt impozabile conform art. 55 alin. 4 lit. J Codul fiscal, anume, că din aceste salarii compensatorii brute se deduce doar impozitul către stat, societatea reţinând însă cca. o treime din valoarea acestor drepturi.

Cererea de intervenţie a fost admisă în principiu, conform art.49 şi urm., prin încheierea interlocutorie din 14 noiembrie 2008.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii.

S-a menţionat, în apărare, că Planul Social a fost adoptat la data de 21 aprilie 2005, cu consultarea Sindicatului G. şi prevede, printre alte măsuri sociale, indemnizaţiile de concediere ce urmau a fi acordate pentru disponibilizările aferente anului 2005, precum şi criteriile de determinare a cuantumului acestora pentru următorii ani; termenul de valabilitate al acestui Plan a fost stabilit ca fiind până la 31 decembrie 2010.

S-a susţinut, totodată, că acest act a fost completat la data de 9 ianuarie 2006 şi respectiv la 13 septembrie 2006 cu câte un B. care explica modul de calcul al salariului mediu brut pe unitate, precum şi modalitatea aplicării Planului, comparativ cu normele cuprinse în art. 50 din C.C.M.

Pârâta a arătat că în raport de aceste acte rezultă neechivoc voinţa părţilor ca sumele fixe acordate drept indemnizaţie de concediere să se stabilească în funcţie de vechimea în muncă a fiecărui salariat, luându-se în calcul salariul mediu brut pe E. pe anul anterior disponibilizării, iar nu pe anul în curs, fără a avea relevanţă salariul la data concedierii.

S-a menţionat că în urma reorganizării activităţii societăţii şi concedierii reclamanţilor, aceştia au primit pachete financiare compensatorii astfel cum erau prevăzute în Planul Social, anexă la Contractul colectiv de muncă ( completat prin amendamente ).

S-a susţinut că cele două categorii de măsuri nu pot fi cumulate, aceasta fiind în fapt şi intenţia părţilor semnatare ale Planului social, astfel cum rezultă de altfel şi din amendamentul încheiat la 13.09.2006 – pct. 4, acordându-se în mod evident pachetul financiar cel mai avantajos.

Voinţa părţilor semnatare rezultă, totodată şi din menţionarea, la art. 50, a alin. 5 din C.C.M. E. pe anul 2008, care statuează în sensul că acordarea unui pachet compensator conform Planului Social exclude acordarea sumelor prevăzute la alin. 1.

S-a contestat existenţa unei obligaţii de înregistrare a amendamentelor la Planul social conform art. 31 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, pe considerentul că acest plan, deşi reprezintă o modificare a contractului colectiv de muncă, nu a fost el însuşi înregistrat la Direcţia de Muncă.

Pârâta a solicitat să se respingă pretenţiile vizând plata actualizată a acestor pretenţii în raport de rata inflaţiei, precum şi cu dobânda legală, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 1088 cod civil.

S-a solicitat respingerea şi a capătului de cerere formulat prin cererea completatoare, referitor la modul de impozitare al sumelor acordate, faţă de baza de calcul a drepturilor acordate şi de conţinutul normei invocate.

Prin sentinţa civilă nr. 1310 din 14 noiembrie 2008 pronunţată de T r i b u n a l u l c o n s t a n ţ a a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor şi cererea de intervenţie în interes propriu a doamnei D. N..

A fost obligată pârâta la plata, către fiecare reclamant şi intervenientului în interes propriu a diferenţelor de drepturi rezultate între sumele calculate cu titlu de plăţi compensatorii la nivelul salariului mediu brut pe E. majorat la data concedierii şi cele efectiv achitate cu acest titlu, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală la data plăţii acestor diferenţe.

A fost respinsă acţiunea şi cererea de intervenţie cât priveşte plata indemnizaţiilor de concediere conform art. 50 din Contractul colectiv de muncă la nivel E., precum şi constatarea caracterului impozabil, în condiţiile Codului fiscal, a sumelor acordate ca plăţi compensatorii.

A fost obligată pârâta la plata, către reclamanţi, a câte 300 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:

Asupra fondului;

La 21 aprilie 2005, între patronat şi G. a fost convenit un Plan Social – ca anexă a Contractului colectiv de muncă al E. S.A., valabil până la 31 decembrie 2010, care a stabilit prin acordul părţilor semnatare un program de atenuare a efectelor reorganizării activităţii, respectiv, a concedierilor impuse restructurarea companiei şi de externalizarea anumitor entităţi ale acesteia.

La punctul 4 din Plan, părţile au convenit asupra acordării către salariaţii afectaţi a unui pachet financiar în cuantum de :

- 8 salarii pentru o vechime de 0,5 – 5 ani;

- 12 salarii pentru o vechime de 5 – 15 ani;

- 15 salarii pentru o vechime de peste 15 ani.

Acelaşi text a indicat că pentru anul 2005, la calculul acestor drepturi va fi luat ca bază salariul mediu brut pe E. pe anul 2004, iar în anii următori baza de calcul va include şi majorările în acelaşi procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă.

Ulterior acestui moment au fost înregistrate sub nr. 2643 din 11 mai 2005 la D.M.S.S.F. B modificările aduse Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, care în art. 50 stabileşte că:

- alin. 1: ,,La concediere din motive care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte, funcţie de vechimea acestuia, o indemnizaţie minimă de concediere , după cum urmează:

* de la 6 luni la 3 ani un salariu mediu net;

* de la 3 la 10 ani două salarii medii nete;

* de la 10 la 15 ani trei salarii medii nete;

* peste 15 ani patru salarii medii nete”.

- alin. 2: ,,În cazul concedierilor colective se va porni de la formula de calcul utilizată în situaţia similară precedentă”.

- alin. 3: ,,E. acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu G.”.

- alin. 4: ,,Prevederile domeniului vizat în prezentul articol se completează cu prevederile Planului Social însuşit de părţi”.

Textul art. 50 din C.C.M. şi-a păstrat conţinutul şi pe parcursul anului 2006 şi 2007, însă, în Contractul colectiv de muncă aplicabil pe anul 2008 s-a inserat alin. 5, cu următorul text: „Acordarea unui pachet compensator conform Planului Social exclude acordarea sumelor prevăzute la alin. 1 al prezentului articol”.

Ulterior semnării Planului, la 9 ianuarie 2006 se încheie un amendament care modifică pct. 4 în sensul că stabileşte că baza de calcul o reprezintă salariul mediu brut pe E., acesta fiind, la rândul său, media tuturor salariilor brute acordate de E., salariaţilor săi, în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizaţie de concediere.

Dispoziţia a fost explicitată în sensul că, salariul mediu brut pe E., S.A., luat în calcul la stabilirea indemnizaţiilor de concediere acordate în cursul anului 2006, va fi calculat pe baza salariilor medii brute acordate de E., salariaţilor săi în anul 2005 – filele 15-16.

La 13 septembrie 2006 se încheie un nou amendament la prevederile Planului Social, care completează pct. 4 în sensul că în redactarea acestui text, părţile confirmă voinţa comună de a se modifica în favoarea salariaţilor indemnizaţiile de concediere reglementate prin art. 50 din C.C.M., iar nu de a cumula indemnizaţiile de concediere acordate prin Planul Social cu cele stabilite prin art. 50 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă.

Chestiunea ridicată în prezentul litigiu este legată, pe de o parte, de modalitatea de calcul a indemnizaţiilor de concediere acordate reclamanţilor cu titlu de pachete financiare, iar pe de altă parte, de posibilitatea cumulării acestor drepturi rezultate din Planul Social cu cele ale art. 50 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

În legătură cu primul aspect, instanţa de fond a reţinut că, în speţă, nu s-a contestat susţinerea reclamanţilor, potrivit cu care indemnizaţiile de concediere le-au fost calculate în raport de salariul mediu brut pe anul anterior concedierii, apreciindu-se de către societatea pârâtă că sumele au fost stabilite în conformitate cu amendamentele aduse Planului Social.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.

Articolul 31 din Legea nr. 130/1996 dispune că poate interveni modificarea clauzelor contractului colectiv de muncă pe parcursul executării lui, în condiţiile legii, ori de câte ori părţile convin acest lucru. Modificările aduse contractului colectiv de muncă se comunică, în scris, organului la care se păstrează şi devin aplicabile de la data înregistrării sau la o dată ulterioară, potrivit convenţiei părţilor.

Conform art. 236 alin. 4 Codul muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor.

Normele enunţate subscriu, aşadar, contractele colective de muncă (în egală măsură ca şi contractele individuale de muncă) voinţei părţilor semnatare, raportând aceste acte juridice cadrului general de reglementare a contractului - ca act juridic bilateral. Legea statuează în sensul că dispoziţiile contractului colectiv de muncă reflectă voinţa partenerilor sociali, care însă trebuie să se manifeste întotdeauna în conformitate cu prevederile legale.

Astfel, textul art. 31 din Legea nr. 130/1996 cuprinde o normă permisivă, care dă posibilitatea modificării clauzelor contractului colectiv de muncă ori de câte ori părţile convin acest lucru, dar cu precizarea formalităţilor care trebuie îndeplinite pentru a da eficienţă unor astfel de modificări.

În speţă, astfel cum rezultă din situaţia de fapt şi din înscrisurile depuse, Planul Social a fost înregistrat ca o anexă la Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2004, iar nu ca un act adiţional ulterior, nefiind aşadar supus obligaţiei de înregistrare la Direcţia de Muncă.

Statutul său, de anexă la CCM, este afirmat la pct. 1 din Plan, părţile semnatare ale contractului urmărind nu o modificare a prevederilor cu titlu general ale CCM, ci o statuare asupra unor măsuri sociale mult mai favorabile pentru salariaţii supuşi procedurii de concediere colectivă decât cele instituite prin art. 50 din CCM.

Prin antiteză cu Planul Social, amendamentele aduse de părţi prevederilor pct. 4 au valoarea unor acte adiţionale, supuse normelor sus-citate şi procedurii de înregistrare.

Faţă de aceste considerente, constatându-se că în mod greşit s-au plătit reclamanţilor indemnizaţii calculate prin raportare la salariul mediu brut pe anul anterior celui în care s-a dispus concedierea şi nu în raport de salariul mediu brut de la data când s-a luat această măsură, acţiunea reclamanţilor, ca şi cererea de intervenţie au fost admise pe acest capăt de cerere.

C de-al doilea aspect se referă la posibilitatea cumulării acestor drepturi rezultate din Planul Social cu cele ale art. 50 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Astfel, forma iniţială a Planului social – cea care trebuie avută în vedere de instanţă pentru motivele arătate – nu prevedea nicio interpretare de natură a interzice acest cumul.

Interdicţia cumulului indemnizaţiei de concediere acordate în baza Planului Social cu cele acordate în baza art. 50 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă, o asemenea interpretare fiind făcută abia în anul 2008.

Cu toate acestea, problema cumulului acestor două norme este exclusă prin prisma naturii juridice identice a celor două tipuri de plăţi compensatorii.

Astfel, deşi poartă o denumire diferită „indemnizaţie de concediere” (art. 50 Contract colectiv de muncă) respectiv „pachet financiar” (art. 4 Plan Social), în fapt, părţile sociale au convenit la o modalitate de compensare/ajutor financiar a persoanelor care au fost concediate pe motive care nu ţin de persoana angajatului.

În ambele situaţii s-a stabilit o sumă prin raportare la vechimea salariatului.

În sfârşit, art. 50 din Contractul colectiv de muncă vorbeşte de o indemnizaţie minimă ,,al cărei cuantum urmează a fi stabilit prin negociere cu F.S.L.I. E.’’, făcându-se în această modalitate trimitere la acordul social.

Aceste consideraţii privind identitatea de natură juridică a drepturilor băneşti prevăzute de cele două acte şi caracterul minimal al drepturilor stabilite în Contractul colectiv de muncă duc la o singură concluzie: prevederile Contractului colectiv de muncă au aplicabilitate generală, iar cele ale Planului Social exclusiv pentru situaţia concedierilor colective generate de reorganizarea unităţii.

Concluzia – susţinută şi de principiul specialia generalibus derogant – împiedică cumulul celor două compensaţii financiare, fiind, în fapt, vorba despre un singur tip de indemnizaţie, dar în cuantum diferit, în funcţie de încadrarea cauzei care o generează (Planul Social – la sumele prevăzute – pentru „reorganizarea şi restructurarea companiei”, art. 50 C.C.M. - la sumele stabilite – pentru orice alt motiv de concediere colectivă).

Pentru aceste considerente, a fost respinsă pretenţia referitoare la compensarea celor două tipuri de indemnizaţii.

Sub aspectul capătului de cerere referitor la constatarea caracterului impozabil sau nu al acestor indemnizaţii, instanţa constată că acesta este nefondat.

Această susţinere nu poate fi analizată decât prin prisma unei acţiuni în realizare, în cadrul căreia, prin probele administrate, se poate deduce temeinica susţinerilor reclamanţilor, anume, că nu le-au fost achitate integral drepturile corespunzătoare pachetului financiar ca urmare a unei greşite aplicări a legislaţiei fiscale.

Mai mult decât atât, s-a reţinut că prin art. 55 alin. 4 lit. a) - r) din Codul fiscal se enumeră limitativ sumele care nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, iar între acestea nu se regăsesc şi plăţile compensatorii obţinute cu ocazia concedierii. Prin urmare, regimul lor fiscal este cel asimilat drepturilor de natură salarială.

Cum, indiferent de modalitatea de calcul - cea pretinsă de reclamanţi sau cea acordată de pârâtă - sumele se stabileau prin raportare la un număr de salarii brute (adică la acele sume din care urmau a fi reţinute contribuţiile datorate bugetelor de stat), a fost respinsă şi această solicitare, ca neîntemeiată.

A fost respinsă susţinerea pârâtei potrivit căreia aceste sume nu pot fi acordate cu actualizarea lor în raport de rata inflaţiei, coroborat cu cele calculate în temeiul O.G. nr. 9/2000.

În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia plata valorii actualizate a debitului în raport de rata inflaţiei constituie o justă despăgubire generată de pierderea valorică a monedei în care se face plata, în timp ce dobânda legală se constituie ca daune-interese pentru neachitarea la termen a sumei.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat, în esenţă, următoarele:

1. În mod eronat prima instanţă a admis cererea reclamanţilor privind obligarea SC E. SA la plata actualizată cu indicii de inflaţie şi cu dobânda legală a diferenţelor rezultate din calcularea indemnizaţiilor de concediere cu valoarea unui salariu mediu brut majorat cu procentele prevăzute de contractul colectiv de muncă la data concedierii.

Planul social despre care se face vorbire în acţiunea reclamanţilor a fost adoptat de angajator, cu consultarea Sindicatului G., în conformitate cu dispoziţiile art. 69 din Codul muncii (potrivit cărora, în cazul concedierilor colective angajatorului îi revine sarcina să întocmească un Plan de măsuri sociale, cu consultarea Sindicatului sau a reprezentanţilor salariaţilor).

Planul social adoptat în data de 21 aprilie 2005 a fost completat la data de 9 ianuarie 2006, respectiv 13 septembrie 2006, cu câte un B. care explica (pentru anii 2006 şi următorii ani în care Planul urma să rămână în vigoare) modul de calcul al salariului mediu brut pe E., precum şi modalitatea de aplicare a acestui Plan Social, în comparaţie cu prevederile generale ale art. 50 din contractul colectiv de muncă.

Prima instanţă este în eroare când susţine că planul social reprezintă o anexă la actul adiţional nr. 2714 din 16 aprilie 2004, înregistrat la D.M.S.S.F. în timp ce amendamentele la planul social nu ar fi fost înregistrate legal, motiv pentru care recunoaşte valabilitatea planului social şi nu ia în considerare amendamentele ulterioare.

În realitate, planul social, deşi reprezintă o modificare a contractului colectiv de muncă la nivel E., după cum se arată în cuprinsul punctului 1, intitulat „durata şi obiect”, nu a fost înregistrat la D.M.S.S.F. a Municipiului B, aşa cum nu au fost înregistrate nici addendumurile la planul social.

Se poate observa, de altfel, că actul adiţional nr. 2714 a fost înregistrat în data de 16 aprilie 2004, în timp ce Planul Social a fost adoptat de păţi la data de 21 aprilie 2005, după un an de la înregistrarea actului adiţional respectiv.

Prin urmare, în măsura în care s-ar putea invoca nevalabilitatea addendumurilor, ca urmare a lipsei înregistrării acestora, o astfel de sancţiunea este aplicabilă în egală măsură şi Planului Social, care nu a fost, de asemenea, înregistrat la D.M.S.S.F. a Municipiului B.

Într-o astfel de situaţie, singurele dispoziţii aplicabile în mod valabil în ce priveşte concedierile colective ar fi prevederile art. 50 din contractul colectiv de muncă la nivel E. pe anii 2005-2008, care stabilesc un nivel al indemnizaţiilor de concediere colectivă mult inferior celui fixat prin Planul Social.

Societatea pârâtă şi-a respectat obligaţia de a calcula indemnizaţiile de concediere colectivă în conformitate cu dispoziţiile Planului Social, completat prin amendamentul din data de 9 ianuarie 2006, respectiv prin cel din data de 13 septembrie 2006 (aceste documente având rolul de a lămuri voinţa părţilor, în privinţa modalităţii de acordare a pachetului financiar la disponibilizare) şi care au cuprins măsuri financiare pentru salariaţii disponibilizaţi, mai avantajoase faţă de cele prevăzute prin art. 50 din contractul colectiv de muncă.

În raport de probele depuse la dosarul cauzei este evident faptul că sumele acordate reclamanţilor au fost calculate în mod corect, raportându-se la salariul mediu brut pe E. stabilit ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi, în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizaţie de concediere, în conformitate cu prevederile Planului Social.

2. Prima instanţă a admis cererea reclamanţilor privind acordarea drepturilor solicitate, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi cu dobânda legală corespunzătoare acestor sume. Hotărârea este nelegală, motiv pentru care

recurenta solicită modificarea acesteia în sensul respingerii cererii reclamanţilor ca neîntemeiată, considerând că paguba suferită de reclamanţi, ca urmare a neîncasării creanţelor la termenul scadent, este pe deplin acoperită prin acordarea dobânzii legale, fiind de neconceput că daunele acordate în temeiul art. 1088 Cod civil să cuprindă şi dobânda legală şi actualizarea creanţei cu rata inflaţiei.

Conform art. 1088 Cod civil, „la obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, fidejusiune şi societate”.

Prin urmare, dobânda legală cuprinde şi rata inflaţiei, deci şi despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin deprecierea monedei naţionale, în perioada dintre data exigibilităţii creanţei şi data plăţii. Se dă, astfel, expresie principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat.

În aceste condiţii, actualizarea creanţei în funcţie de rata inflaţiei nu poate fi cumulată cu dobânda legală deoarece aceasta cuprinde şi rata inflaţiei.

În caz contrar, ar însemna să se repare de două ori acelaşi prejudiciu.

Recursul este fondat.

Curtea, analizând sentinţa atacată din perspectiva criticilor formulate prin motivele de recurs îl va admite cu consecinţa modificării în parte a sentinţei pentru următoarele considerente:

1. Prin prevederile art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul SC E. SA în anul 2005 s-a stabilit că la concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, „angajatorul îi plăteşte, funcţie de vechimea acestuia, o indemnizaţie minimă de concediere, după cum urmează: de la 6 luni la 3 ani un salariu mediu net; de la 3 la 10 ani două salarii medii nete; de la 10 la 15 ani trei salarii medii nete; peste 15 ani patru salarii medii nete”.

La alineatul 3 şi 4 al aceluiaşi articol, însă, se stabileşte că „valorile acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu G. E.” precum şi că „prevederile domeniului vizat în prezentul articol se completează cu prevederile Planului Social însuşit de părţi”.

Acest contract colectiv de muncă a fost înregistrat la D.M.S.S.F. B cu nr. 2643 din 11 mai 2005.

Prevederile enunţate anterior au fost preluate ulterior şi în contractul colectiv de muncă aplicabil în anul 2006 (înregistrat la D.M.S.S.F. B cu nr. 1054 din 24 februarie 2006) şi în contractul colectiv de muncă aplicabil în anul 2007 (înregistrat la D.M.S.S.F. B cu nr. 923 din 23 februarie 2007).

Aceste contracte colective de muncă au fost semnate de G. E. ca reprezentant al angajaţilor.

Părţile nu contestă data încheierii Planului social, respectiv 21 aprilie 2005.

Planul social a fost încheiat cu o valabilitate începând de la data semnării până la 31 decembrie 2010. Încheierea Planului social s-a făcut în perspectiva reorganizării activităţii societăţii, în cadrul unui program de restructurare a societăţii considerată necesară pentru creşterea competitivităţii acesteia pe plan internaţional şi având în vedere şi externalizarea unor activităţi.

Părţile semnatare, SC E. SA şi G. E., au condiţionat efectele acestui Plan social de încheierea contractului colectiv de muncă şi au stabilit ca Planul social să constituie o anexă a acestuia.

În acest Plan social, la punctul 4, s-a determinat conţinutul „pachetelor financiare” constând în drepturi salariale pe care angajaţii urmau să le primească.

Aceste drepturi au fost stabilite în funcţie de vechime, după cum urmează: pentru 0,5 – 5 ani vechime – 8 salarii, pentru 5-15 ani vechime – 12 salarii iar pentru mai mult de 15 ani vechime – 15 salarii. În nota care însoţeşte aceste prevederi se arată că termenul „salarii” înseamnă „pentru anul 2005 salariul mediu brut din E. pe baza celui din 2004 (majorat în anii următori direct proporţional cu acelaşi procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă)”.

Prin amendamentul din 9 ianuarie 2006, aceleaşi părţi au modificat punctul 4 din Planul social în sensul că s-a indicat în mod expres determinarea indemnizaţiei de concediere prin raportare la salariul mediu brut la nivelul societăţii şi s-a stabilit că salariul mediu brut avut în vedere va fi cel determinat pentru anul anterior celui în care se acordă indemnizaţia de concediere, pentru anul 2006 raportarea făcându-se la salariul mediu brut din anul 2005.

În sfârşit, prin amendamentul la Planul social încheiat la 13 septembrie 2006, părţile au „confirmat” faptul că prin redactarea punctului 4 la Planul social voinţa lor comună a fost de a modifica indemnizaţiile de concediere stabilite la art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă iar nu de a le cumula cu acestea.

Punctul 4 din Planul social a fost completat şi cu prevederea că impozitul pe venit datorat de salariat pentru indemnizaţia de concediere va fi suportat de acesta prin reţinere din suma brută, în timp ce contribuţiile „sociale” urmau a fi suportate de angajator.

Este adevărat că exprimarea folosită în textele enunţate anterior, atât din contractul colectiv de muncă, cât şi din Planul social, este una defectuoasă şi neclară, fapt care de altfel a impus clarificările ulterioare.

Totuşi, coroborând prevederile din contractul colectiv de muncă cu prevederile din Planul social şi cu prevederile legale aplicabile, rezultă voinţa reală a părţilor, singura care trebuie avută în vedere.

Astfel, în cuprinsul art. 50 alin. 1 din contractele colective de muncă aplicabile în anii 2005, 2006 şi 2007, s-au stabilit valori minime ale indemnizaţiei de concediere. În consecinţă, părţile au convenit ca în concret, în cazul unor concedieri colective, să se stabilească nivelul indemnizaţiei de concediere.

Aceste negocieri cu privire la nivelul indemnizaţiei de concediere rezultă, însă, că au avut loc în aceeaşi perioadă cu negocierea contractului colectiv de muncă pentru anul 2005 (aşa cum rezultă din datele indicate anterior) iar faptul că aplicarea planului social a fost condiţionată de încheierea contractului colectiv de muncă conduce la concluzia că acest plan social a fost negociat şi semnat ca o garanţie oferită de angajator angajaţilor, în vederea semnării contractului colectiv de muncă.

Părţile au convenit ca acest plan social să constituie anexă la contractul colectiv de muncă, însă, actul fiind încheiat anterior contractului colectiv, nu putea constitui anexă la acesta. Rezultă, astfel, că această prevedere din Planul social a constituit doar un angajament al părţilor de a include acest plan ca anexă în contractul colectiv de muncă. Aceasta rezultă şi din formularea folosită „acest plan va constitui o anexă” . Totuşi, în cuprinsul art. 50 din contractul colectiv de muncă, deşi se face referire la un plan social, acesta nu este individualizat (prin data încheierii) şi nu se indică faptul că Planul social semnat în 21 aprilie 2005 ar constitui anexă şi parte integrantă din acest contract colectiv de muncă. Părţile nu au indicat niciun alt text din contractele colective de muncă cu un asemenea conţinut.

A rezultat, astfel, că în mod formal, acest Plan social nu a constituit niciodată anexă la contractul colectiv de muncă.

În legătură cu aplicabilitatea sa, deşi se indică faptul că este valabil de la data semnării, având în vedere că este condiţionată de încheierea contractului colectiv de muncă, rezultă că Planul social s-a aplicat de la aceeaşi dată ca şi contractul colectiv de muncă.

Având în vedere cele expuse anterior, inclusiv cu privire la data de la care devine aplicabil, acest Plan social nu poate fi considerat decât un rezultat al aplicării prevederilor art. 50 alin. 3 şi 4 din contractul colectiv de muncă.

El cuprindea rezultatul negocierilor dintre părţi cu privire la cuantumul indemnizaţiilor de concediere la care salariaţii aveau dreptul în conformitate cu art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă.

Faptul că negocierile au avut loc în acelaşi timp cu negocierile pentru încheierea contractului colectiv de muncă sau anterior încheierii acestuia, dar părţile au înţeles să îl aplice în continuare şi în perioada de aplicabilitate a noilor contracte colective de muncă nu schimbă natura acestui act juridic, întrucât nu există nicio prevedere legală sau contractuală care să interzică o astfel de modalitate de negociere sau aplicarea în continuare a acestei înţelegeri, dacă părţile o consideră favorabilă.

Din cele expuse anterior rezultă că Planul social nu a acordat, prin stabilirea pachetelor financiare în caz de concediere, noi drepturi în favoarea angajaţilor ci a stabilit nivelul indemnizaţiilor prevăzute de art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă, în acord cu prevederile alin. 3 şi 4 al aceluiaşi articol care impuneau negocierea acestor indemnizaţii, în condiţiile în care alineatul 1 stabilea numai un nivel minim al indemnizaţiei.

Ca urmare, aceste drepturi nu se pot în niciun caz cumula.

În contractele colective de muncă pentru anii 2005, 2006 şi 2007, exprimarea din alin. 1 al art. 50 este defectuoasă şi nu se indică perioada pentru care se determină salariul mediu.

Întrucât alin. 4 face însă trimitere la un plan social însuşit de părţi şi unicul Plan social invocat de părţi este cel din 21 aprilie 2005, aplicabil pentru motivele expuse anterior în perioada 2005 – 2007, rezultă că raportat la acesta trebuie stabilit modul de calcul al indemnizaţiei de concediere.

În forma iniţială a Planului social, se foloseşte, de asemenea, o exprimare defectuoasă, care nu respectă rigoarea unei formulări juridice, însă

rezultă totuşi că pentru anul 2005 salariul mediu brut la nivel de unitate va fi determinat pe baza celor plătite în 2004.

În continuare, exprimarea din nota de la punctul 4 din Planul social referitoare la salariul mediu brut care va fi utilizat în anii următori (deci începând cu anul 2006) este lipsită de înţeles, însă, Curtea consideră că nu este cazul a lămuri această exprimare, întrucât prin amendamentul din 9 ianuarie 2006, aceleaşi părţi au modificat punctul 4 din Planul social în sensul că s-a indicat în mod expres determinarea indemnizaţiei de concediere prin raportare la salariul mediu brut la nivelul societăţii şi s-a stabilit că salariul mediu brut avut în vedere va fi cel determinat pentru anul anterior celui în care se acordă indemnizaţia de concediere, pentru anul 2006 raportarea făcându-se la salariul mediu brut din anul 2005.

Acest amendament a fost încheiat anterior notificării măsurilor de concediere colectivă (notificare înregistrată la I.T.M. B sub nr. 27776 din 30 august 2006 şi la G. E. sub nr. 1752 din 30 august 2006).

Referitor la aplicabilitatea acestui amendament, trebuie avut în vedere că, în realitate, Planul social nu a constituit niciodată o anexă, cu statut de parte integrantă, din contractele colective de muncă, aceasta fiind doar o intenţie neconcretizată a părţilor.

De asemenea, acest Plan social a constituit numai un acord al părţilor cu privire la modul de punere în aplicare a prevederilor art. 50 din contractele colective de muncă.

În consecinţă, el nu a fost niciodată supus condiţiei înregistrării prevăzute de art. 25 din Legea nr. 130/1996 şi nu a făcut obiectul unei astfel de înregistrări.

În consecinţă, actele adiţionale prin care s-au clarificat sau modificat prevederi ale acestuia nu erau la rândul lor supuse condiţiei înregistrării, iar neîndeplinirea acestei condiţii nu afectează valabilitatea şi aplicabilitatea acestora.

2. Nu ne însuşim punctul de vedere exprimat de recurentă prin cea de-a doua critică, însă, respingerea cererii de obligare la plata diferenţelor pretinse atrage respingerea implicită şi a dobânzii legale.

Finalitatea acordării inflaţiei, respectiv a dobânzii este diferită.

Astfel, plata valorii actualizate a debitului în raport de inflaţie constituie o despăgubire generată de pierderea valorică a monedei în care se face plata.

Dobânda legală aplicată în temeiul O.G. nr. 4/2000 se constituie ca daune interese pentru neachitarea la termen a sumei.

Articolul 269 alin. 1 Codul muncii obligă angajatorul în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului.

Articolul 295 alin. 1 din Codul muncii dispune că prevederile prezentului cod se întregesc şi cu dispoziţiile legislaţiei civile.

Iată, deci, că în Codul muncii se face trimitere expresă în ce priveşte despăgubirea salariatului în situaţia în care a suferit un prejudiciu din culpa angajatorului la normele de drept comun din legislaţia civilă.

Repararea integrală a prejudiciilor are semnificaţia obligării atât la plata despăgubirii propriu-zise cât şi la plata de daune-interese.

Daunele-interese sunt cuvenite de la momentul la care sumele erau datorate, nefiind necesară punerea în întârziere întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1079 alin. 3 Codul civil, ştiut fiind că în privinţa drepturilor salariale angajatorul este de drept în întârziere, obligaţia putând fi îndeplinită decât un timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă.

E. sub forma actualizării cu indicele de inflaţie are în vedere dispoziţiile art. 1084 Cod civil numai în acest fel putând fi acoperit integral prejudiciul suferit de salariat.

Dispoziţiile cuprinse în art. 1088 Codul civil nu au putut avea în vedere situaţia daunelor-interese în privinţa neexecutării obligaţiilor din contractele de muncă întrucât legislaţia în domeniul muncii a evoluat din anul 1865 – momentul adoptării codului civil, ca urmare a transformărilor structurale a orânduirii economice şi sociale în această perioadă de aproximativ 150 de ani.

Actualizarea sumelor acordate prin raportare la indicele de inflaţie, până la momentul plăţii efective, asigură o dezdăunare integrală a salariatului, în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 269 alin. 1 Codul muncii, inflaţia fiind un fenomen economic dovedit statistic.

Pentru considerentele expuse, curtea a admis recursul, a modificat în parte sentinţa recurată în sensul că a respins cererea de plată a diferenţelor rezultate din calcularea indemnizaţiei de concediu şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMLE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul civil declarat de pârâta S.C. „E.” S.A. – N. P. GRUP B, cu sediul în Calea E. nr. 239, sector 1, împotriva sentinţei civile nr. 1310 din 14.11.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul civil nr(...), în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi D. G, domiciliat în M, b-dul (...), (...) 17, . A, . 7, judeţul C, G. D. S., domiciliată în C,(...) A, judeţul C, Ş. D., domiciliat în comuna D. E.,(...), judeţul C, N. N., domiciliat în comuna M.,(...), judeţul C, E. G, domiciliat în Cernavodă,(...), (...) 12, . A, . 14, judeţul C, D. J. E., domiciliul în C,(...), judeţul C, F. E., domiciliat în H.,(...), judeţul C, H. P., domiciliată în C,(...), (...) 3, . A, . 13, judeţul C, E. M., domiciliată în C, b-dul 1 (...) 2. nr. 2 B, bloc I 3, . A, . 46, judeţul C, T. B. S., domiciliat în C, strada (...) cel E. nr. 30, judeţul C, T. S., domiciliat în F. Sud, strada (...) cel E. nr. 2 A, . B, . 16, judeţul C şi E. J., domiciliat în C, strada

G (...) nr. 46, (...) 4 B, . C, . 35, judeţul C şi intimata intervenientă în interes propriu D. (...), domiciliată în C,(...) A, judeţul C.

Modifică în parte sentinţa recurată în sensul că respinge cererea de plată a diferenţelor rezultate din calcularea indemnizaţiei de concediu.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23.06.2009.

Preşedinte, Judecători,

S. B. N. B.

K. E.

Pt. Grefier,

(...) (...)

aflată în concediu legal de odihnă

potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. 2

Cod procedură civilă, semnează.

Grefier şef secţie,

O. D.

Jud. fond – M. H., G. M.

Red. dec. jud. M. B./6.07.2009

U. gref. N. D.

4 ex./8.07.2009