Cabinet avocat Dreptul muncii

(5815/2008)

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia civilă nr.845/R

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2009

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE – (...) (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...)

GREFIER - G. E.

Pe rol soluţionarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant pârât SPITALUL MUNICIPAL T M, împotriva sentinţei civile nr. 2074 din 07 mai 2008 pronunţată de T r i b u n a l u l T e l e o r m a n Secţia de Litigii de Muncă, Asigurări Sociale şi Contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr(...)(2355/2007), în contradictoriu cu intimata pârâtă reclamantă B. E., având ca obiect - drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică au răspuns recurentul reclamant pârât Spitalul Municipal T M, prin consilier juridic D. E., cu împuternicire ataşată la fila 31 dosar, intimata pârâtă reclamantă B. E., prin avocat B. N., cu împuternicire avocaţială emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.53507/19.07.2007 ataşată la fila 26 dosar.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează instanţei că intimata pârâtă reclamantă B. E., a depus la dosar întâmpinare, prin serviciul registratură al acestei secţii la data de 05.02.2009.

Nemaifiind cereri prealabile de formulat, nici excepţii de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe cererea de recurs.

Consilierul juridic al recurentului reclamant pârât Spitalul Municipal T M, susţine verbal motivele de recurs inserate pe larg în cererea scrisă şi solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei civile atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.

Avocatul intimatei pârâte reclamante B. E., solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică, fără cheltuieli de judecată.

Curtea reţine cauza în pronunţare.

C U R T E A,

Constată că prin sentinţa civilă nr. 2074/07.05.2008 a T r i b u n a l u l u i T e l e o r m a n – Secţia pentru Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale şi Contencios Administrativ Fiscal, s-a respins ca nefondată acţiunea prin care reclamantul Spitalul Municipal T M a solicitat obligarea pârâtei B. E. la plata sumei de 38772 lei, ca urmare a nerespectării actului adiţional la contractul individual de muncă nr. 7/2001.

Reclamantul a declarat recurs, criticând sentinţa precitată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

- în speţă sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ.;

- prin actul adiţional la contractul individual de muncă s-au stabilit obligaţii şi pentru pârâtă, dat fiind faptul că raporturile juridice de muncă dintre părţi au un caracter special, ce ar trebui reţinut ca atare;

- unitatea sanitară ajunge să susţină material pregătirea profesională a unui medic rezident, fără ca acesta să presteze nici o zi de muncă la angajator, nefăcând altceva decât să-şi creeze un beneficiu prin aceea că se pregăteşte pe cheltuiala angajatorului;

- mai mult, pârâta nu a avut intenţia de a-şi respecta obligaţia asumată prin actul adiţional, solicitând constatarea nulităţii acestuia, în condiţiile în care pe perioada de 5 ani a rezidenţiatului l-a considerat legal;

- nu se poate considera că doar angajatorul are obligaţii faţă de salariat, iar acesta din urmă îşi respectă îndatoririle numai dacă vrea;

- trebuie subliniat că se creează o egalitate nejustificată între medicii care au susţinut examenul de rezidenţiat fără a avea un post asigurat şi cei care nu şi-au asumat riscul unui astfel de examen;

- instanţa a respins excepţia nulităţii actului adiţional, invocată de pârâtă, aşa încât, respectivul act, rămânând în vigoare, constituie temeiul obligării pârâtei la plata sumei pretinsă prin acţiune;

- nu poate fi considerată o încălcare sau îngrădire a dreptului la muncă faptul că în actul adiţional sunt prevăzute obligaţii şi pentru medicul rezident;

- nimic nu-l împiedică pe acesta să-şi exercite liber dreptul la muncă, trebuie doar să achite faţă de angajatorul care i-a asigurat plata salariilor pe timpul pregătirii profesionale într-o altă unitate spitalicească, echivalentul a 36 salarii medii pe economie din perioada renunţării;

- în caz contrar se creează o practică dăunătoare pentru angajator, care nu-şi poate recupera cheltuielile făcute;

- dacă nu se poate impune desfăşurarea activităţii la locul de muncă pe care deja l-a ales, firesc ar fi să se repare prejudiciul cauzat angajatorului care nu-şi mai poate desfăşura activitatea specifică;

- pe lângă aceasta ar trebui să se ţină seama că se încalcă în mod flagrant dreptul cetăţeanului la propria sănătate, cu atât mai mult cu cât Spitalul Municipal T M se află într-o zonă defavorizată;

- clauza inserată la art. 1 din actul adiţional nu aduce atingere libertăţii muncii, ea neputând fi interpretată scoasă din contextul actului, care conţine mai multe clauze, clauze care nu trebuie văzute separat;

- cea de-a doua clauză instituie obligaţia pârâtei de a plăti 36 salarii medii pe economie, cu atât mai mult cu cât în acest caz nu este angajată răspunderea patrimonială a pârâtei, temeiul juridic al obligaţiei acesteia fiind actul adiţional nr. 7/2001;

- art. 2 din actul adiţional nu are caracterul unei clauze penale şi nu angajează răspunderea patrimonială a pârâtei;

- deşi preexistă un contract valabil încheiat, nu se reţine vreo culpă în sarcina pârâtei, ci doar se solicită recuperarea unei sume plătite de către angajator salariatului, care nu prestează nici o zi de muncă la angajator;

- în această situaţie angajatul profită de sumele de bani care nu-i sunt datorate, ceea ce excede prevederilor art. 39 din Codul muncii, în care se enumeră drepturile salariatului;

- Codul muncii nu prevede salarizarea persoanelor care nu prestează activitatea la angajator, situaţie în care nu se justifică salariul primit;

- munca de calificare făcută în cadrul unei alte unităţi sanitare se face strict în beneficiul salariatului, căruia angajatorul nu îi poate stabili obligaţiile corespunzătoare, nu îi poate controla activitatea, drepturile prevăzute de art. 40 alin. 1 lit. b, c şi d din Codul muncii neputând fi exercitate de angajator;

- dacă activitatea pe care o prestează vizează doar interesul propriu şi nu aduce beneficiu angajatorului, este evident că se creează o situaţie inechitabilă şi disproporţionată în ce priveşte exercitarea drepturilor;

- angajatorul este obligat să suporte daune datorate bunei sale credinţe şi faptului că îşi respectă angajamentele asumate prin contract;

- se solicită medicului rezident nu 36 de salarii primite, ci o sumă echivalentă cu 36 salarii medii pe economie din perioada renunţării;

- clauzele cuprinse în actul adiţional sunt conforme cu dispoziţiile OUG nr. 58/2001, precum şi cu normele referitoare la valabilitatea contractelor.

Prin întâmpinare, intimata-pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Nu s-au propus noi dovezi în cauză.

Curtea, văzând disp. art. 312 alin. 1 teza a II-a C.pr.civ., făcând aplicaţiunea corespunzătoare în cauza a art. 304/1 C.proc.civ. şi apreciind că în raport de pretenţiile deduse judecăţii, de probatoriul administrat şi de normele juridice incidente, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele de fapt şi de drept ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, Tribunalul a procedat corect respingând pretenţiile deduse judecăţii, pretenţii având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la plata către recurentul-reclamant a sumei de 38772 lei, ca urmare a nerespectării actului adiţional la contractul individual de muncă nr. 7/2001.

Prin acest act, s-a stabilit că intimata-pârâtă, încadrată ca rezidentă la Spitalul T M, se obligă să funcţioneze ca specialist pe acest post pentru o perioadă de minimum 5 ani, iar în cazul nerespectării acestei îndatoriri va restitui unităţii sanitare suma echivalentă cu 36 salarii medii pe economie din perioada renunţării.

De menţionat faptul că intimata-pârâtă a fost confirmată ca medic specialist la 29 martie 2006, iar la data de 11 mai 2006 a demisionat din funcţia în care era încadrată la unitatea sanitară anterior amintită, astfel încetând raporturile juridice de muncă dintre părţi.

Trebuie precizat că faţă de data la care a fost introdusă acţiunea – 23 mai 2007 – în speţă devin incidente şi prevederile Legii nr. 53/2003, adică ale C o d u l u i M u n c i i în vigoare la acest moment.

Potrivit art. 270 din Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse din vina şi în legătură cu munca lor. În speţă, nu se poate pune problema producerii de către intimata-pârâtă a unei pagube materiale din vina şi în legătură cu munca sa, căci prin acţiune se solicită despăgubiri pentru neexecutarea unei obligaţiei de a funcţiona ca specialist timp de 5 ani în structura recurentului. Or, prin definiţie, într-o asemenea situaţie nu se poate vorbi despre existenţa unei pagube materiale în sensul dat acestei noţiuni de art. 270 din Codul muncii, deoarece prejudiciul eventual creat prin neîndeplinirea respectivei obligaţii este estimat de părţi şi nu poate fi considerat că s-a produs deja în condiţiile în care termenul de 5 ani prevăzut în actul adiţional nu a expirat încă. Rezultă că nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a intimatei-pârâte faţă de recurentul-reclamant.

De altfel, recurentul însuşi recunoaşte că nu poate fi angajată răspunderea patrimonială a intimatei faţă de el în condiţiile prevăzute de art. 270 din Codul muncii.

Nu sunt întrunite nici cerinţele impuse de art. 194-195 din Codul muncii referitoare la cheltuielile efectuate de angajator cu formarea profesională a salariatului, ipoteză cu care poate fi asimilată situaţia din cauză. Aceasta deoarece actul adiţional invocat de recurentă ca temei al obligaţiei intimatei de a plăti despăgubiri nu respectă dispoziţiile imperative ale art. 195 din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 38 din acelaşi act normativ. Actul adiţional stabileşte un termen (5 ani) mai M. decât cel prevăzut de Codul muncii (3 ani) şi, în plus, suma solicitată cu titlu de despăgubiri este stabilită în raport de un criteriu (salariul mediu pe economie din perioada renunţării) care nu se regăseşte în art. 195 alin. 3, text ce face referire la cheltuielile ocazionate de pregătirea profesională şi care urmează a fi suportate de salariat proporţional cu perioada nelucrată din perioada prevăzută în actul adiţional (ce poate fi de maxim 3 ani, aşa cum s-a arătat mai sus).

Prin clauzele sale, actul adiţional în discuţie tinde la limitarea unor drepturi legale ale unui salariat, astfel încât el trebuie socotit ineficient şi neproducător de efecte juridice în condiţiile prevăzute de art. 38 din Codul muncii.

Este adevărat că acest act a fost perfectat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 53/2003, însă clauzele sale rămân valabile şi creează efecte juridice în măsura în care se conformează dispoziţiilor imperative şi de ordine publică pe care le cuprinde actualul Cod al N., în acest sens fiind prevederile art. 5 C.civ.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentului că ar fi suportat din patrimoniul propriu cheltuielile legate de plata drepturilor salariale ale intimatei pe perioada cât a avut calitatea de medic rezident, acesta fiind principalul motiv invocat în sprijinul temeiniciei şi legalităţii pretenţiilor deduse judecăţii.

Potrivit art. 5 din OUG nr. 58/2001, act normativ aplicabil în speţă la care recurentul a făcut referire în motivarea acţiunii şi în cuprinsul motivelor de recurs (susţinând şi că actul adiţional a fost încheiat cu deplina respectare a dispoziţiilor acestei OUG), drepturile salariale ale medicilor rezidenţi s-au suportat fie din bugetul de stat, fie din fondul de asigurări sociale de sănătate, plătindu-se prin intermediul unităţii sanitare angajatoare. Deci, recurentul nu a plătit din fonduri proprii drepturile salariale ale intimatei din perioada rezidenţiatului, astfel că nu are nici un temei să solicite a fi despăgubit cu contravaloarea a 36 salarii medii pe economie. Este adevărat că Spitalul Municipal T M nici nu a beneficiat de activitatea prestată de intimată, însă acest fapt nu are nici o relevanţă juridică, în contextul în care nu i-a plătit nici salariul din patrimoniul propriu, ci a efectuat această operaţiune ca un mandatar, intermediind această plată.

Toate cele ce preced demonstrează lipsa de fundament legal a acţiunii în despăgubiri ce face obiectul prezentului proces, dar şi netemeinicia criticilor exprimate prin motivele de recurs, critici ce vor fi înlăturate ca atare, întrucât nu întrunesc cerinţele nici unuia dintre cazurile prevăzute de art. 304 C.proc.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Spitalul Municipal T M, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. E., împotriva sentinţei civile nr. 2074/07.05.2008 a T r i b u n a l u l u i T e l e o r m a n – Secţia pentru Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale şi Contencios Administrativ Fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 12.02.2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

F. M. V. M. D. E. E. B.

GREFIER

G. E.

TEHNORED/C.D./ 2ex.04.03.2009.

Jud.fond: P.J.,V.E..