• Tel. 0737.043.144 si 0722.415.993
  • Luni-Vineri 10:00-18:00


Litigiu de munca. Contestatie decizie de concediere. Recurs

Hotararea nr. 5664R din data 2009-10-15
Pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti

(3605/2009)

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

 

Decizia civilă nr.5664/R

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2009

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE – (...) (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...)

GREFIER - G. E.

 

Pe rol soluţionarea cererii de recurs formulată de recurenta intimata AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI – AVAS, împotriva sentinţei civile nr. 1271 din 16 februarie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr. 36123/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul contestator N. D., având ca obiect – contestaţie decizie concediere.

Dezbaterile în cauză au avut loc în şedinţa publică din data de 08.10.2009, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunţării soluţiei la data de 15.10.2009, când a decis următoarele:

 

C U R T E A

 

Constată că prin sentinţa civilă nr. 1271 din 16 februarie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr. 36123/3/LM/2008, s-a admis cererea formulată de contestatorul N. D..

În consecinţă, s-a dispus anularea Ordinului nr. 275/08.04.2008 emis de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – AVAS, reintegrarea contestatorului în postul deţinut anterior şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii şi până la efectiva reintegrare.

Intimata a declarat recurs, criticând sentinţa precitată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

1. Instanţa a reţinut că ordinul contestat îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 74 din Codul muncii, mai puţin cele privitoare la criteriile de prioritate, precum şi că lipsa motivului concret de concediere determină anularea ordinului.

Conform art. 74 lit. c din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să cuprindă criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, iar nu criteriul aplicabil fiecărui salariat.

Criteriile în discuţie au fost menţionate în cuprinsul ordinului, aşa cum sunt prevăzute de art. 81 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional 2007-2010, şi în aplicarea dispoziţiilor art. 71 din Codul muncii, la acestea a mai fost adăugat unul în sensul că măsura concedierii va afecta şi posturile ocupate de persoane care au solicitat de bună voie aplicarea concedierii, indiferent de vârstă.

Art. 81 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional 2007-2010 se referă la salariaţii care vor fi primii afectaţi de concediere (alineatul 1) şi la salariaţii ale căror contracte de muncă vor fi desfăcute în ultimul rând (alineatul 2).

Nici un text legal nu prevede că pot fi desfiinţate numai posturile ocupate de salariaţii prevăzuţi la alineatul 1 al art. 81 din CCM, aşa cum greşit a reţinut instanţa. După desfiinţarea acestor posturi, inevitabil se ajunge şi la reducerea altora, angajatorul fiind obligat să desfacă în ultimul rând contractele de muncă ale persoanelor protejate de lege.

La momentul emiterii deciziei de concediere, contestatorul nu se încadra nici în categoria salariaţilor protejaţi de art. 81 alineatul 2 din CCM şi nici în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 60 alineatul 1 din Codul muncii.

Lipsa din conţinutul deciziei a criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate în cazul concedierii colective nu este sancţionată de lege cu nulitatea absolută. Când a avut o asemenea intenţie, legiuitorul a prevăzut expres această sancţiune (art. 62 alineatul 2 din Codul muncii).

2. Instanţa a reţinut că simpla referire la HG nr. 68/2008 nu este determinantă în condiţiile în care nu conţine o justificare a măsurii concedierii sau o obligaţie în acest sens, iar conform regulamentului de funcţionare al AVAS, Consiliul de Supraveghere şi Îndrumare are competenţa de a aproba structura organizatorică.

Conform art. 1 alineatul 3 din OUG nr. 23/2004, organizarea, funcţionarea, numărul de posturi şi sediul AVAS se aprobă prin Hotărâre a Guvernului.

Prin I. nr. 68/2008 s-a dispus reducerea de la 610 la 510 a numărului maxim de posturi în structura organizatorică a AVAS, urmând ca AVAS să realizeze concedierile colective conform dispoziţiilor legale şi ale contractului de muncă aplicabil.

Consiliul de Supraveghere şi Îndrumare nu are printre competenţele sale şi pe aceea de a dispune efectuarea de concedieri colective.

Numirea şi eliberarea din funcţie a personalului AVAS este de competenţa preşedintelui instituţiei.

Instanţa a mai reţinut că notificarea privind procedura de consultare cu reprezentanţii salariaţilor nu este suficientă, aceasta având un caracter prealabil.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că AVAS a emis două notificări privind intenţia de concediere colectivă

Tribunalul a ignorat conţinutul ordinului contestat, ordin care reprezintă actul decizional al angajatorului privind măsurile dispuse în vederea ducerii la îndeplinire a prevederilor I. nr. 68/2008.

Nici un text legal nu condiţiona emiterea ordinului de modificarea structurii organizatorice a AVAS. Dimpotrivă, după efectuarea concedierii colective ca urmare a reducerii numărului de posturi dispusă prin HG, s-a impus modificarea structurii organizatorice a AVAS, prin reorganizarea compartimentelor şi reducerea corespunzătoare a numărului de funcţii de conducere. Astfel, Consiliul de Supraveghere şi Îndrumare a aprobat noua structură organizatorică începând cu 02.06.2008, având ca principal argument reducerea cu 100 a numărului de posturi conform I. nr. 68/2008.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-contestator, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Nu s-au propus noi dovezi în cauză.

Curtea, văzând disp. art. 312 alin. 1 teza a II-a C.pr.civ. şi apreciind că în raport de pretenţiile deduse judecăţii, de probatoriul administrat şi de normele juridice incidente, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele de fapt şi de drept ce vor fi expuse în continuare.

Criticile exprimate prin motivele de recurs nu pot fi primite.

Conform art. 76 din Codul muncii, „concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.”

Totodată, potrivit art. 77 din acelaşi cod, „în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.”

Art. 78 prevede că „în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul”, precum şi că „la solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.”

În sfârşit, art. 74 Codul muncii statuează, printre altele, că decizia de concediere trebuie să cuprindă criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective.

Interpretând prin coroborare aceste texte legale şi făcând aplicaţiunea lor corespunzătoare la situaţia din speţa de faţă, concluzia care se impune este aceea că în mod just Tribunalul a dispus anularea Ordinului nr. 275/08.04.2008 emis de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – AVAS, reintegrarea contestatorului în postul deţinut anterior şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii şi până la efectiva reintegrare.

Această soluţie este legală şi temeinică în condiţiile în care prin ordinul contestat, s-a făcut o aplicare pur formală a dispoziţiilor art. 74 lit. c din Codul muncii, referitoare la precizarea criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective.

Este adevărat că în cuprinsul ordinului s-au indicat anumite asemenea criterii (respectiv cele decurgând din art. 81 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional 2007-2010 şi art. 71 din Codul muncii), prevăzându-se că măsura concedierii colective va afecta în ordine: posturile vacante; cele ale salariaţilor care cumulează două sau mai multe funcţii, precum şi ale persoanelor care cumulează pensia cu salariul; cele ale persoanelor care îndeplinesc condiţiile de vârstă standard şi stagiu de cotizare, dar nu au cerut pensionarea în condiţiile legii; cele ale persoanelor care îndeplinesc condiţiile de pensionare la cererea lor; cele ale persoanelor care solicită de bună voie aplicarea măsurii concedierii, indiferent de vârstă.

Însă, nici unul dintre aceste criterii nu are vreo legătură cu intimatul-contestator, nefiind aplicabil în cazul acestuia pentru simplul motiv că el nu s-a găsit şi nu se găseşte în niciuna dintre situaţiile la care fac referire criteriile enumerate anterior. Sarcina probei sub acest aspect revenea recurentei în temeiul art. 287 din Codul muncii, însă nu a fost îndeplinită corespunzător, neexistând la dosar nici o dovadă (înscris) care să ateste că persoana concediată s-ar afla în vreuna dintre situaţiile menţionate mai sus.

Ordinul (decizia) de concediere este un act juridic de dispoziţie care trebuie să respecte principiul legalităţii (legalitatea este de esenţa sa), adică trebuie să fie emis cu respectarea întrutotul a dispoziţiilor legale relevante ale C o d u l u i M u n c i i, printre care se numără şi cele ale art. 74 lit. c. Or, în cauză nu se poate susţine teza că ordinul contestat este emis în acord cu aceste prevederi legale.

S-ar fi putut considera că recurenta-persoană juridică AVAS şi-a îndeplinit obligaţia ce-i revenea potrivit art. 74 lit. c din Codul muncii doar dacă măcar unul dintre criteriile în discuţie era incident în ce-l priveşte pe intimatul-persoană fizică. Numai într-un asemenea caz ar fi fost respectată cerinţa esenţială a legalităţii emiterii actului de concediere.

Dacă s-ar admite ipoteza potrivit căreia în dispoziţia de concediere pot fi prevăzute criterii de stabilire a ordinii de priorităţi ce nu au nici o legătură cu salariatul supus unei concedieri colective, s-ar ajunge la situaţia în care nu s-ar mai putea verifica legalitatea concedierii din acest punct de vedere, nici măcar de către instanţele de judecată eventual sesizate în acest sens. Aceasta ar crea condiţii favorabile pentru comiterea de abuzuri de către angajatori, abuzuri care nu ar mai putea fi înlăturate nici măcar pe cale judiciară. E., însă, că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului atunci când a adoptat art. 74 lit. c din Codul muncii, mai ales că potrivit principiului fundamental al protecţiei salariaţilor prevăzut de art. 6 din cod, angajaţii au dreptul la protecţie împotriva concedierilor nelegale.

În raport de toate cele ce preced şi date fiind prevederile art. 76 din Codul muncii, ordinul contestat trebuia desfiinţat – căci „concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.” Pe cale de consecinţă şi având în vedere dispoziţiile art. 78 din Codul muncii, era obligatoriu a se dispune reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior şi obligarea AVAS la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii şi până la efectiva reintegrare, sens în care corect a acţionat şi prima instanţă.

Toate aspectele prezentate anterior relevă netemeinicia susţinerilor exprimate în motivarea recursului.

Se impune totuşi o precizare în legătură cu cel de-al doilea motiv: acesta nu poate fi luat în seamă, fiind inutil a fi examinat câtă vreme în speţă s-a demonstrat nelegalitatea emiterii ordinului contestat. Al doilea motiv de recurs apare ca fiind un accesoriu al celui dintâi şi urmează soarta acestuia potrivit regulii „accesorium sequitur principalem”. Cu alte cuvinte, chiar dacă afirmaţiile din cuprinsul său ar fi întemeiate, această împrejurare nu ar putea avea drept consecinţă înlăturarea cauzei de nelegalitate care afectează Ordinul nr. 275/08.04.2008 emis de recurentă.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

 

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-intimată AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI – AVAS, împotriva sentinţei civile nr. 1271 din 16 februarie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr. 36123/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul contestator N. D..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 15.10.2009.

 

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

F. M. V. M. D. E. E. B.

GREFIER,

G. E.

TEHNORED/C.D./2 ex./03.11.2009

Jud. fond: F. D.,D. C.G.

Toate spetele


Sus ↑