Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C O N S T A N Ţ A

SECŢIA CIVILĂ, MINORI ŞI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR. 199/CM

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2009

Complet specializat pentru cauze privind

conflicte de muncă şi asigurări sociale

PREŞEDINTE – (...) (...)

JUDECĂTORI – (...) (...)

(...) (...)

Grefier – (...) (...)

S-au luat în examinare recursurile civile declarate de recurenta reclamantă intimată T. F., domiciliată în C,(...), (...) 8, . 111, judeţul C şi de recurenta pârâtă intimată S.C. „D.” S.A. C, cu sediul în J. Port, E. 54, judeţul C, împotriva sentinţei civile nr. 1445/25.11.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul civil nr(...), având ca obiect contestaţie decizie de concediere.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 7.04.2009, fiind consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre şi când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 9.04.2009, 13.04.2009 şi 15.04.2009, când a pronunţat următoarea hotărâre:

C U R T E A

Curtea cu privire la recursurile civile de faţă:

T. F. a declarat recurs la 23.02.2009 împotriva sentinţei civile nr. 1445/25.11.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Împotriva aceleaşi sentinţe a declarat recurs la 23.02.2009 şi S.C. „D.”.

În fapt:

Prin cererea înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i C o n s t a n ţ a sub nr(...), reclamanta T. F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. „D.” S.A., următoarele:

1. anularea deciziei nr. 379/6.05.2008, prin care i-a fost desfăcut contractul individual de muncă, şi ca urmare reintegrarea sa în funcţia avută anterior, precum şi plata drepturilor salariale de care nu a beneficiat, după momentul desfacerii contractului şi până la reintegrarea sa în funcţie, reactualizate şi majorate cu rata inflaţiei;

2. să îi plătească, în cazul respingerii primului capăt de cerere, în conformitate cu prevederile art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. „D.” S.A., înregistrat la D.M.S.S.F. C sub numărul 19510/27.09.2006, suma de 9.430 lei, reprezentând diferenţă plată salarii compensatorii neacordate;

3. să îi plătească suma de 500 lei, reprezentând „prima de C 2007”, ce nu i-a fost acordată;

4. să îi plătească suma de 230 lei, reprezentând „prima de Paşte 2008”, ce nu i-a fost acordată;

5. să îi plătească suma de 2.151 lei reprezentând drepturi salariale brute neacordate pentru lunile februarie, martie, aprilie 2008;

6. să îi plătească o despăgubire reprezentând reactualizarea cu rata inflaţiei a drepturilor salariale neacordate în lunile februarie, martie, aprilie 2008, de la data scadenţei acestora şi până la momentul achitării;

7. să îi plătească contravaloarea tichetelor de masă ce nu i-au fost acordate în lunile februarie, martie, aprilie 2008;

8. să îi plătească suma de 926 lei, reprezentând cel de-al 13-lea salariu pentru anul 2007, ce nu i-a fost plătit;

9. să i se plătească suma de 3.562 lei, reprezentând primă de celeritate (despatch money) pentru perioada 1.01.2007–31.06.2007, ce nu i-a fost plătită;

10. să îi plătească cheltuielile de judecată.

Prin încheierea din 24.09.2008, la cererea părţilor, au fost disjunse capetele de cerere privind plata sumei de 2.151 lei reprezentând drepturi salariale brute neacordate pentru lunile februarie, martie, aprilie 2008, plata despăgubirii reprezentând reactualizarea cu rata inflaţiei a drepturilor salariale neacordate în lunile februarie, martie, aprilie 2008, de la data scadenţei acestora şi până la momentul achitării şi plata contravalorii tichetelor de masă ce nu i-au fost acordate în lunile februarie, martie, aprilie 2008, întrucât aceste capete de cerere nu aveau legătură cu restul capetelor de cerere şi nu se aflau în stare de judecată întrucât soluţionarea acestor cereri depindea de soluţia pronunţată cu privire la cererea de anulare a deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, în condiţiile în care angajaţii pârâtei care au fost în această situaţie, inclusiv reclamanta, au formulat două acţiuni în acest sens, care fac obiectul dosarelor nr(...) şi nr(...).

Aceste cereri au fost înregistrate separat, iar judecata a fost suspendată până la soluţionarea irevocabilă a cererii de anulare a deciziei de suspendare a contractului individual de muncă care a constituit motivaţia neacordării de către pârâtă a drepturilor salariale pentru lunile februarie, martie, aprilie 2008.

În consecinţă, Tribunalul a rămas învestit în prezenta cauză cu restul capetelor de cerere.

În motivarea acestor cereri s-au arătat următoarele:

§1. În legătură cu cererea de anulare a deciziei prin care a fost desfăcut contractul individual de muncă şi cererile privind reintegrarea în funcţia avută anterior şi privind plata drepturilor salariale de care nu a beneficiat, după momentul desfacerii contractului şi până la reintegrarea în funcţie, reactualizate şi majorate cu rata inflaţiei s-au susţinut următoarele:

Decizia de concediere a fost emisă ca urmare a procedurii de concediere colectivă ce s-a desfăşurat la S.C. „D.” S.A., începând cu luna februarie 2008.

Începând cu luna februarie 2008, cea mai mare parte a angajaţilor societăţii, care erau membrii ai Sindicatului Lucrătorilor E. D., au fost trimişi acasă şi plătiţi cu o indemnizaţie reprezentând 75% din salariu, la care se adăuga sporul de vechime. În acelaşi timp, se susţine că membrii conducerii societăţii au adus la cunoştinţa salariaţilor că urmează concedierea colectivă a celor ce fac parte din organizaţia sindicală sau care sprijină activitatea acestei organizaţii.

S-a mai susţinut că condiţia ca angajaţii să fie acceptaţi în continuare la muncă era să se retragă din Sindicat şi că reprezentanţii conducerii societăţii le solicitau, celor ce acceptau, să semneze un act adiţional la contractul individual de muncă prin care erau modificate mai multe clauze. Printre acestea era modificată şi încadrarea în muncă. Indiferent de funcţia avută anterior, în cazul celor ce lucrau în sectorul exploatare, cei ce acceptau erau încadraţi ca „mecanizatori” – o nouă funcţie ce nu mai existase anterior în organigrama societăţii în timp ce în cazul personalului U., au fost redenumite compartimentele funcţionale ale societăţii, creându-se astfel aparenţa că au fost create noi servicii şi departamente în cadrul societăţii. Au fost înfiinţate funcţii noi care au preluat practic atribuţiile ce reveneau vechilor angajaţi şi care erau vizaţi la momentul respectiv, în vederea concedierii.

Cu titlu de exemplu, s-a arătat că a fost înfiinţat Compartimentul comercial care a preluat practic atribuţiile vechilor Servicii Import–Export, Marketing şi D.. Ca urmare s-a considerat că vechii angajaţi, care îşi desfăşurau activitatea în aceste funcţii de zeci de ani, în unele cazuri, nu mai răspund noilor cerinţe de încadrare, deşi noile funcţii, în fişele de post, copiază atribuţiile vechilor angajaţi.

S-a arătat că pe de altă parte, relevant în privinţa adevăratului scop al acestei masuri, este faptul ca vechilor angajaţi ce la momentul respectiv urmau să fie disponibilizaţi, li s-a solicitat să îi instruiască pe noii angajaţi, aşa cum rezultă din corespondenţa electronică anexată acţiunii, fiind vorba de aproximativ 40 de persoane în perioada de 6 luni anterioară începerii procedurii de concediere.

S-a opinat în sensul că organigrama în baza căreia s-a făcut reorganizarea societăţii a fost astfel construită pentru ca vechii salariaţi să nu poată fi redistribuiţi, deşi legea impune găsirea de soluţii în acest sens (art. 69 Codul muncii coroborat cu art. 79 CCM naţional), sau să se ajungă la situaţia aplicării criteriilor de selecţie impuse de contractele colective (art. 81 CCM naţional; art. 83 CCM ramură).

S-a mai arătat că notificarea prin care s-a anunţat începerea procedurii concedierii colective a fost înaintată organizaţiei sindicale în data de 3.03.2008 iar aceasta a semnalat încălcări ale dispoziţiilor legale şi contractuale în vigoare care nu au fost însă avute în vedere.

În continuare au fost invocate cauze de nulitate a deciziei de concediere.

Astfel, s-a susţinut că măsura concedierii colective a fost hotărâtă anterior consultării organizaţiei sindicale, încălcându-se astfel prevederile art. 71¹ din Codul muncii în condiţiile în care prin Decizia Consiliului de Administraţie al societăţii din data de 26.02.2008 se hotărâse deja reorganizarea societăţii prin renunţarea la un număr de 187 de angajaţi iar consultările ulterioare au avut un caracter formal iar numărul final al celor concediaţi a fost influenţat doar de faptul că între momentul adoptării acestei decizii şi cel al concedierii efective, o parte dintre salariaţii vizaţi au hotărât sa plece din societate şi să nu mai aştepte desfăşurarea ulterioară a procedurii de concediere colectivă. S-a susţinut astfel că aceste consultări nu au vizat nici locurile de muncă ce urmează a fi restructurate şi cu atât mai puţin numărul acestora care a fost stabilit încă din data de 26.02.2008, anterior momentului notificării T. D. în data de 3.03.2008. În acest sens s-a mai susţinut că reprezentanţii sindicali nu au fost invitaţi la niciuna dintre şedinţele Consiliului de Administraţie în care s-a discutat şi au fost luate decizii în legătură cu această concediere colectivă deşi atât art. 30 din Legea sindicatelor nr. 54/2003 cât şi art. 87 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional, art. 95 din Contractul Colectiv de Muncă pentru ramura transporturi şi art. 140 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate impun această obligaţie, de a invita la şedinţele Consiliului de Administraţie, reprezentanţii sindicali, atunci când sunt luate în discuţie probleme ce au caracter social economic, care îi privesc pe salariaţi.

Un alt motiv de nulitate invocat a fost nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale, cu 30 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional.

Astfel, s-a susţinut că aministratorii societăţii au înaintat în conformitate cu dispoziţiile art. 71¹ din Codul muncii, notificare către Inspectoratul T e r i t o r i a l d e Muncă C şi Agenţia de Muncă în data de 4.04.2008, fiind înregistrată sub numărul 3854 în timp ce notificarea prin care a fost adusă la cunoştinţa organizaţiei sindicale intenţia de realizare a concedierii aceasta a fost transmisă în data de 3.03.2008. S-a arătat că notificarea transmisă în forma iniţială stabilea la pct. VII că „începerea concedierilor va avea loc în minim 45 de zile calendaristice şi maxim 55 de zile calendaristice de la primirea de către sindicat a prezentei notificări” iar ulterior, prin „addendum la notificarea nr. 2357/3.03.2008”, înregistrat sub numărul 2580/7.03.2008 s-a stabilit că se modifică termenul prevăzut iniţial la punctul VII din notificare in sensul că: „Începerea concedierilor va avea loc în minim 60 de zile calendaristice şi maxim 70 de zile calendaristice de la primirea de către Sindicat a prezentei notificări”.

S-a susţinut că contractele colective şi Codul muncii impun un termen cumulat între momentul anunţării intenţiei de concediere şi cel al emiterii deciziilor de 60–70 de zile (dacă sunt aplicate dispoziţiile art. 71² alin. 2 din Codul muncii iar notificarea în forma finală, întocmită conform prevederilor art. 69 Codul muncii, care anunţa intenţia de realizarea a concedierii colective, a fost adusă la cunoştinţa Sindicatului în data de 10.03.2008 şi ca urmare de la această dată ar fi trebuit să fie calculate şi celelalte termene ale procedurii de concediere colectivă dar, în privinţa termenului de informare a sindicatului nu s-a întâmplat aşa ci angajatorul a emis, în conformitate cu prevederile art. 71¹ Codul muncii, notificare prin care anunţa hotărârea sa de aplicare a măsurii concedierii colective în data de 4.04.2008, anterior împlinirii termenului imperativ stabilit prin art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional, care ar fi fost 11.04.2008.

În continuare, a fost invocat ca motiv de nulitate emiterea deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere colectiva, conform dispoziţiilor art. 69 din contractul colectiv la nivel naţional, coroborat cu dispoziţiile art. 71¹ din Codul muncii.

Cu privire la acest aspect s-a susţinut că prin notificarea nr. 2358 din 3.03.2008, astfel cum aceasta a fost modificată prin addendum-ul nr. 2580 din 7.03.2008, s-a stabilit că: „Începerea concedierilor va avea loc în minim 60 de zile calendaristice şi maxim 70 de zile calendaristice de la primirea de către Sindicat a prezentei notificări”, iar decizia de concediere a fost emisă în data de 6.05.2008, adică în termen de 60 de zile de la data emiterii acestui addendum iar nu de la data primirii acestuia de către reprezentantul sindicatului care l-a primit în ziua de 10.03.2008 aşa cum este atestat de semnătura Preşedintelui Sindicatului Lucrătorilor E. D. C, dl. D. G., care a semnat pe cea de a doua pagină a addendum-ului. Ca urmare, s-a apreciat că termenul minim de 60 de zile nu era împlinit la data de 6.05.2008 când a fost emisă decizia de concediere, termenul împlinindu-se la data de 9.05.2008.

Un alt motiv de nulitate invocat a fost nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi.

S-a arătat astfel că nu a fost respectat termenul de informare a organizaţiei sindicale reprezentative, ce primeşte o altă reglementare în contractul colectiv la nivel de ramură, în sensul că nu mai este de 30 ci de 45 de zile chiar dacă s-ar ţine cont de data la care a fost comunicată notificarea iniţială.

Cu privire la legalitatea măsurii concedierii, s-a invocat nerespectarea dispoziţiilor contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere.

Astfel, s-a arătat că încadrarea ca mecanizatori a celor care au fost de acord cu modificarea contractului individual de muncă, în condiţiile impuse de conducerea societăţii, cu câteva zile anterior comunicării notificări prin care era anunţată concedierea colectivă, fără ca în prealabil să fie comunicată o nouă organigramă a societăţii în care să apară şi această funcţie, sau criteriile în baza cărora unora dintre angajaţi le-a fost schimbată încadrarea, se constituie într-o măsură ilegală al cărei unic scop este eludarea prevederilor art. 81 din Contractul colectiv la nivel naţional dar şi ale art. 83 din Contractul Colectiv de Muncă Transporturi şi în acelaşi fel se califică şi măsura de creare de posturi de economist dar cu aceleaşi atribuţii pe care anterior le aveau inginerii şi ceilalţi angajaţi ce lucrau în compartimentele marketing, import-export, contrastalii. Un alt argument a fost acela că acestor angajaţi le-a fost modificată încadrarea în muncă (justificată în notificarea nr. 2358/3.03.2008 prin necesitatea unui „muncitor portuar policalificat”) fără ca aceştia să beneficieze şi în fapt de o calificare (policalificare) conform noii încadrări, astfel încât noul „muncitor portuar policalificat” se deosebeşte de vechiul docher sau vechea maşinistă doar prin faptul că aceştia au fost anterior selecţionaţi de conducerea societăţii pe criterii strict subiective (a fost de acord să iasă din Sindicatul Lucrătorilor E. D. sau să renunţe a mai sprijini această organizaţie), şi ca atare a beneficiat de o modificare a contractului individual de muncă. S-a apreciat în continuare că schimbarea încadrării angajaţilor a avut loc în mod concertat cu unicul scop de a evita criteriile de selecţie impuse de contractele colective în cazul concedierilor colective.

Apoi, s-a invocat faptul că nu s-a ţinut cont nici de prevederile art. 115 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate care impun obligaţia administraţiei de a aduce la cunoştinţa salariaţilor posturile vacante cum ar fi posturile de mecanizator ocupate anterior realizării concedierii colective şi nici de dispoziţiile art. 84 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional care impun, ca principiu, stabilirea de comun acord intre administraţie şi sindicat a programului de formare profesională a angajaţilor în sensul că „policalificarea” angajaţilor care s-a realizat „la locul de munca”, nu s-a făcut de către formatori profesionali autorizaţi ci de alţi angajaţi ai societăţii. În acest sens s-a exemplificat prin aceea că în cadrul societăţii erau angajaţi anterior momentului concedierii colective un număr de 100 de docheri, aşa cum rezultă din documentele emise de societate. Prin încadrarea unora ca mecanizatori cu câteva zile înainte de comunicarea notificării, practic s-a realizat o selecţie a celor ce urmează să fie concediaţi cu nerespectarea criteriilor prevăzute în contractele colective de muncă şi aceeaşi a fost situaţia şi în cazul celorlalţi angajaţi încadraţi în alte meserii în sensul că cei ce au acceptat condiţiile impuse de conducerea societăţii au fost încadraţi ca „mecanizatori” şi astfel nu au fost concediaţi iar în cazul personalului U., au fost create noi funcţii, pe care au fost angajate persoane noi, care au preluat atribuţiile vechilor angajaţi.

Ca urmare s-a solicitat în temeiul art. 76 din Codul muncii să se constate că măsura concedierii este lovită de nulitate absolută şi ca urmare a acestui fapt se impune şi anularea deciziei prin care a fost concediat.

În ceea ce priveşte reintegrarea în funcţie s-a arătat că aceasta reprezintă o repunere deplină a angajatului în situaţia anterioară desfacerii contractului individual de muncă, şi este o consecinţa fireasca a anularii unei decizii de concediere ilegală.

De asemenea s-a mai arătat că perioada nelucrată constituie vechime în muncă iar pârâta este obligată la despăgubiri către salariatul care a suferit o pagubă din culpa acesteia, constând în salariile indexate, majorate şi reactualizate cu rata inflaţiei şi cu celelalte drepturi, de care ar fi beneficiat dacă contractul de muncă nu ar fi fost desfăcut nelegal (în baza art. 78 din Codul muncii).

§2. În legătură cu cererea de a i se plăti, în cazul respingerii primului capăt de cerere, în conformitate cu prevederile art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. „D.” SA, înregistrat la D.M.S.S.F. C sub numărul 19510/27.09.2006, suma de 9.430 lei, reprezentând diferenţa de plată a salariilor compensatorii neacordate s-au invocat următoarele:

La finalul negocierilor colective, la nivelul S.C. „D.” S.A., ce au avut loc în luna august 2006, a fost încheiat contractul colectiv de muncă înregistrat la Direcţia de Muncă şi Solidaritate Socială C sub numărul 19510/27.09.2006.

Potrivit art. 7 alin. 1 din contract, acesta este valabil până la data de 31.08.2007, dar în acelaşi timp, alin. 3 prevede că: „dacă niciuna din părţi nu denunţă contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv un an calendaristic”.

Anul trecut, în luna august 2007, anterior împlinirii unui an de la încheierea acestui contract, reprezentanţii conducerii societăţii au dorit să denunţe contractul colectiv şi în acest sens au înştiinţat Sindicatul Lucrătorilor E. D..

Însă adresa prin care s-a dorit să se denunţe acest contract, înregistrată sub numărul 4403, a fost înaintată către T. D. în data de 3.07.2007.

Astfel, s-a apreciat în acţiune că nefiind respectat termenul de 30 de zile stabilit de art. 7 alin. 3 din contract, denunţarea nerealizându-se în condiţiile de validitate contractuale convenite, îşi produce efectul dispoziţia ce stabileşte că în lipsa unei denunţări valide, contractul colectiv se prelungeşte cu încă un an.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că acest contract a fost înregistrat la D.M.S.S.F. C în data de 27.09.2006 chiar dacă părţile semnaseră anterior contractul (31.07.2006) şi conveniseră ca perioada de valabilitate, iniţială, de un an este până la 31.08.2007. S-a apreciat în consecinţă că este greşită interpretarea dată de conducerea societăţii, în sensul că acest contract a intrat în vigoare la data de 27.09.2006 dată de la care este valabil un an întrucât art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 stabileşte că un contract colectiv se aplică de la data înregistrării însă această împrejurare nu are nicio consecinţă asupra perioadei pentru care s-a încheiat contractul care rămâne cea stabilită de părţi.

S-a mai subliniat că ulterior la S.C. „D.” S.A. a fost declanşat conflictul de interese, s-a desfăşurat o grevă generală, însă nu s-a mai încheiat un contract colectiv de muncă dar aceste evenimente ulterioare nu sunt de natură să valideze denunţarea unilaterală a contractului colectiv ce nu s-a realizat în condiţiile stabilite în contract, cu 30 de zile anterior expirării acestuia, adică înaintea datei de 1.07.2007, sau să determine încetarea din orice alte motive a perioadei de valabilitate a contractului. Ca urmare, s-a apreciat că acest contract a fost în vigoare până la data de 31.08.2008.

Ca urmare, s-a apreciat că în conformitate cu art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, avea dreptul la o „plata compensatorie” stabilită în funcţie de vechimea în muncă.

Pentru determinarea acestei sume cu titlu de plată compensatorie a fost avut în vedere cuprinsul informării transmise de S.C. „D.” S.A. către T. D., intitulată „Informare privind Cap. IV – art. 8 din adresa înregistrată sub numărul 3301/21.03.2008”, anexată cererii, din care rezultă cuantumul salariului mediu tarifar în S.C. „D.” S.A. care este de 1.573 lei/lună.

S-a susţinut că pârâta, neţinând cont de prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii, i-a plătit ca şi compensaţie pentru concediere o sumă mai mică, conform prevederilor art. 80 din contractul colectiv la nivelul ramurii transporturi.

Ca urmare, s-a apreciat că pârâta datorează diferenţa de 9.430.

§3. În legătură cu cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 500 lei, reprezentând „prima de C 2007”, s-a arătat că tot în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. „D.” S.A., înregistrat la D.M.S.S.F. C sub numărul 19510/27.09.2006, art. 96 stabileşte că prima de C pentru fiecare angajat este de 500 lei însă pentru anul 2007 nu i-a fost plătită.

§4. În legătură cu cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 230 lei, reprezentând „prima de Paşte 2008”, ce nu i-a fost acordată, s-a arătat că acelaşi art. 96 din contractul colectiv de muncă la nivelul societăţii stabileşte că prima de Paşte este în cuantum de 230 lei însă această primă nu i-a fost plătită.

§5. În legătură cu cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 926 lei reprezentând cel de-al 13-lea salariu, s-a arătat că art. 43 alin. 2 lit. „a” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, prevede pentru toţi salariaţii încadraţi în aceasta ramură de activitate (în care sunt încadraţi şi salariaţii S.C. „D.” S.A.) dreptul de a primi al 13-lea salariu. Acesta este stabilit ca fiind egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent, plătibil în primul semestru al anului următor, în cazul de faţă, în primul semestru din anul 2008, ceea ce nu s-a întâmplat.

§6. Referitor la cererea de a fi obligată pârâta la plata sumei de 3.562 lei, reprezentând prima de celeritate (dispatch money) pentru perioada 1.01.2007–31.06.2007, s-au arătat următoarele:

Sindicatul Lucrătorilor E. D. C, în numele unora dintre membrii de sindicat, a chemat în judecată S.C. „D.” S.A. pentru ca societatea să fie obligată să respecte prevederile art. 42 alin. 1 lit. „d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi 2005, modificat prin Actul adiţional din data de 18.12.2006, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 2837/27.12.2006, care stabileşte că primele de operare cu celeritate (dispatch money) vor fi folosite pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acestora. T r i b u n a l u l C o n s t a n t a s-a pronunţat în dosarul nr(...), şi prin sentinţa civilă nr. 518/25.04.2008 a admis în parte acţiunea formulată în sensul obligării societăţii pârâte să achite salariaţilor premii corespunzătoare primei de dispatch pe perioada 1.01.2007–iunie 2007, conform art. 42 alin. 1 lit. „d” din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, modificat.

S-a mai arătat că Bursa de Valori B a făcut public Raportul semestrial de activitate al S.C. „D.” S.A. pentru perioada 1.01.2007– 30.06.2007 (ce a fost depus şi la dosar) şi în raport, este consemnat că în acest interval de timp veniturile societăţii au crescut faţă de perioada similară din anul precedent cu 19,73%, adică cu 2.459.673 lei. În continuare se precizează că aceste rezultate se datorează încasării de despatch în această perioadă. Se mai arată în continuare că din creşterea totală de venituri de 19,73%, un procent de 12% reprezintă despatch-ul încasat, fiind vorba în termeni nominali de 1.495.999 lei.

Ţinând cont de numărul total de angajaţi ai societăţii, de 420 (astfel cum rezultă din informarea făcută de conducerea societăţii la sfârşitul anului 2007) a fost calculată o primă bruta de 3.562 lei pentru fiecare angajat.

În sfârşit, s-a solicitat să se facă aplicarea art. 274 Cod procedură civilă. Prin întâmpinarea depusă, pârâta a solicitat respingerea cererii formulate ca neîntemeiată cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În acest sens s-au arătat următoarele:

Decizia luată de către Consiliul de Administraţie al S.C. „D.” S.A de a desfiinţa o serie de posturi a fost luată pe fondul unei importante scăderi a traficului de mărfuri operat în anul 2007 (la sfârşitul anului fiind înregistrată o scădere a traficului de marfă cu 36% faţă de anul 2006). De asemenea greva generală declanşată în data de 26.10.2007 şi care a durat aproximativ 3 luni (până la 14.01.2008) a generat practic o întrerupere a activităţii şi pe cale de consecinţă pierderea unor clienţi tradiţionali ai societăţii. Ca urmare, s-a arătat că în dorinţa stopării declinului financiar în care se găsea societatea, Consiliul de Administraţie, întrunit la Istanbul în data de 26.02.2008, a ajuns la concluzia că factorii determinanţi în rentabilizarea societăţii sunt: o mai bună coordonare a tuturor activităţilor compartimentelor şi eliminarea dublei subordonări şi/sau dublarea posturilor în compartimente diferite precum şi folosirea personalului specializat şi de asemenea implementarea sistemelor informatizate care să preia o parte din sarcinile care erau realizate la acel moment prin utilizarea factorului uman. S-a mai arătat că în data de 26.02.2008, în şedinţa Consiliului de Administraţie întrunită la Istanbul, s-a decis că stoparea declinului financiar în care se găseşte societatea nu poate fi realizată decât prin creşterea eficienţei economice. S-au analizat motivele care au dus la declinul financiar al societăţii şi soluţiile necesare a fi adoptate pentru creşterea eficientei economice şi s-a propus desfiinţarea unui număr de 187 de posturi.

§1.Cu privire la motivele de nulitate a deciziei de concediere invocate în acţiune s-au arătat următoarele:

S-a respectat întrutotul şi corespunzător procedura prevăzută de lege pentru concedierea colectivă. Mai mult decât atât, chiar daca nerespectarea drepturilor salariaţilor legate de concedierea colectivă, stabilite convenţional, prin contractele colective de muncă aplicabile, nu pot fi sancţionate cu nulitatea deciziilor de concediere în baza art. 76 din Codul muncii, neavând S. de act normativ, acestea au fost respectate cu bună credinţă.

S-a susţinut că dispoziţiile legale care reglementează procedura în cazul concedierilor colective sunt prevăzute de Codul muncii, Capitolul V, Secţiunea a 5-a „Concedierea colectivă. Informarea, consultarea salariaţilor şi procedura concedierii colective”, art. 68–72. Pe de altă parte, s-a apreciat că nerespectarea de către angajator a obligaţiilor aferente concedierilor colective, stabilite convenţional prin contracte colective de muncă, nu poate fi sancţionată cu nulitatea absolută a deciziei de concediere întemeiată pe dispoziţiile art. 76 Codul muncii (deoarece această dispoziţie stabileşte şi limitează cadrul de aplicare a sancţiunii nulităţii la nerespectarea procedurii prevăzută de lege, astfel de convenţii neavând caracter de act normativ). În acelaşi sens s-a mai arătat că contractele colective de muncă aplicabile la nivelul unităţii nu prevăd nicio sancţiune în cazul nerespectării respectivelor obligaţii, situaţie în care, în caz de neexecutare sau executarea necorespunzătoare a respectivelor obligaţii, sancţiunea pe care subscrisa ar putea să o suporte poate fi una contravenţională sau naşterea în seama acesteia a unei obligaţii de a face întemeiată pe nerespectarea unor clauze contractuale.

În continuare s-a arătat că este adevărat că reprezentanţii sindicatului nu au fost invitaţi la şedinţa Consiliului de Administraţie din data de 26.02.2008, dar acest fapt este generat de faptul că, dispoziţiile legale speciale care reglementează procedura concedierii colective, conferă sindicatului în cazul concedierii colective, un statut cu caracter special, mult mai important, de consultant (statut care a fost respectat întrutotul de subscrisa în cadrul celor 30 de zile de consultări cu sindicatul) şi nu doar de simplu invitat.

Pârâta a susţinut că prin Decizia Consiliului de administraţie din data de 26.02.2008 nu s-a decis aplicarea măsurii concedierii colective (decizie care nu poate fi luată decât după consultarea cu sindicatul) cum în mod greşit susţine reclamantul, ci doar reorganizarea societăţii şi stabilirea posturilor pe care societatea preconiza să le desfiinţeze întrucât este de la sine înţeles că pentru începerea procedurii concedierii colective angajatorul trebuie să analizeze şi să se decidă asupra reorganizării societăţii şi asupra posturilor care, în viziunea sa, urmează a fi desfiinţate, în caz contrar consultarea cu sindicatul ar rămâne fără obiect.

În opinia pârâtei, decizia de reorganizare, prin care doar se preconizează concedierile colective, este o decizie provizorie, care se definitivează după consultarea cu sindicatul, prin luarea unei decizii finale de aplicare sau de neaplicare a măsurii concedierii colective.

În continuare, s-a arătat că în data 3.03.2008, pârâta a iniţiat consultările cu sindicatul în sensul art. 69 Codul muncii prin notificarea înregistrată sub nr. 2358/3.03.2008 şi în aceeaşi zi, notificarea a fost înregistrată şi la I.T.M. C şi la A.J.O.F.M. C, punându-se încă de la momentul iniţierii consultării cu sindicatul, la dispoziţia acestuia, toate informaţiile cerute de lege şi de contractele colective de muncă aplicabile, incluzând, dar fără a se limita la: informaţiile prevăzute de art. 69 alin. (2), motivele tehnico-economice, locurile vacante din cadrul societăţii.

A mai arătat că termenele iniţiale de consultare au fost ulterior mărite având în vedere complexitatea situaţiei aşa explicându-se comunicarea către sindicat a B.-ului cu nr. de înregistrare 2580/7.03.2008, iar reclamanta a interpretat greşit situaţia în sensul că noile termene propuse trebuiau să curgă de la data addendum-ului având în vedere că în cuprinsul acestuia este clar menţionat că acestea curg de la data notificării, respectiv la data de 3.03.2008.

În plus, s-a susţinut că oricum termenele stabilite au fost mai mari decât era necesar având în vedere că sindicatul a trimis propunerile sale cu 3 zile înainte de expirarea termenului de care avea dreptul sa dispună şi încă din data de 31.03.2008, cu ocazia ultimei întâlniri dintre pârâtă şi sindicat având ca obiect consultarea sindicatului în cadrul procedurii concedierii colective, reprezentanţii sindicatului nu au mai formulat propuneri suplimentare legate de concedierea colectivă faţă de cele deja afirmate anterior la care pârâta a răspuns în termen, prin adresa din 26.03.2008 astfel încât procedura consultării a rămas fără obiect, deşi durata acesteia urma să expire abia în data de 3.04.2008.

Pârâta a susţinut că şi-a îndeplinit obligaţiile legale în sensul că a iniţiat consultările şi a notificat sindicatul, conform cu dispoziţiile art. 69 Codul muncii şi art. 79 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional; consultările cu sindicatul au fost iniţiate în timp „util” în scopul ajungerii la o soluţie comună cu sindicatul pentru evitarea/diminuarea numărului de salariaţi concediaţi şi a efectelor concedierii; a acordat sindicatului un termen mult mai extins faţă de cel prevăzut de lege pentru formularea propunerilor potrivit art. 71 (1) Codul muncii (21 de zile în loc de 10 zile); a adus la cunoştinţa sindicatului răspunsul societăţii la propunerile formulate de acesta în termenul de 5 zile, prevăzut de lege; a decis asupra aplicării măsurii concedierii după expirarea consultărilor cu sindicatul; a notificat I.T.M. C şi A.J.O.F.M. C, după luarea deciziei de aplicare a măsurii concedierii, potrivit art. 71¹ (1) şi (2) Codul muncii; a emis deciziile de concediere după scurgerea termenului de 30 zile prevăzut de art. 7l¹ (l) Codul muncii.

Pârâta a mai arătat că a iniţiat consultările cu sindicatul şi a pus la dispoziţia acestuia toate informaţiile prevăzute de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional încă din data de 3.03.2008, cu 30 de zile anterior comunicării notificării către I.T.M. C şi A.J.O.F.M. C. De asemenea, a susţinut că a respectat termenul prevăzut de art. 81 lit. „c” din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură şi a informat sindicatul asupra motivelor care stau la baza reducerii numărului de salariaţi, precum şi asupra eventualelor posibilităţi de redistribuire a acestora prin notificarea din data de 4.4.2008, comunicând sindicatului inclusiv posturile vacante din societate, adică cu 45 de zile înainte de data efectuării reducerii de personal, data reducerii de personal fiind data expirării termenului de preaviz de 20 de zile comunicat prin decizia de concediere. În ceea ce priveşte aplicarea criteriilor de prioritate la concediere s-a arătat că nu s-a realizat deoarece au fost desfiinţate toate posturile de aceeaşi natură cu cele ocupate de salariaţii afectaţi de concedierea colectivă. Cu privire la compensaţiile acordate a susţinut că au fost acordate cele prevăzute de art. 80 alin. (1) din contratul colectiv încheiat la nivel de ramură transporturi.

Pârâta a făcut referire şi la caracterul real şi efectiv al desfiinţării posturilor, arătând că a fost dispusă în temeiul art. 40 alin. (l) lit. „a” Codul muncii iar motivele care au generat necesitatea reorganizării prin desfiinţare de posturi a avut atât un caracter general, de natura economică, cât şi un caracter special, aplicabil fiecărui post în parte, acestea fiind pe larg prezentate în decizia de reorganizare şi în decizia de concediere ce face obiectul prezentei cauze.

În acest sens s-a arătat că susţinerile făcute în cererea introductivă potrivit cărora, prin reorganizare, pârâta ar fi urmărit înlăturarea unor angajaţi incomozi sunt eronate şi lipsite de logică întrucât prin reorganizare, au fost desfiinţate 187 de posturi şi dacă societatea, deşi ar mai fi avut în continuare nevoie 187 de angajaţi, ar fi desfiinţat posturile doar pentru a înlătura salariaţii incomozi ar fi fost în situaţia ca în perioada de cel puţin 12 luni să fie nevoită să pună locurile de muncă la dispoziţia vechilor salariaţi care le-au ocupat şi care au fost concediaţi. Pârâta a susţinut că au fost vizate de concediere atât posturi ocupate de salariaţi care au participat la grevă cât şi posturi ocupate de salariaţi care nu au participat la grevă.

În opinia pârâtei, faptul că, în unele cazuri, unele atribuţii au fost preluate de posturi care presupun un grad mai mare de specializare şi atribuţii mult mai complexe, nu pot duce la concluzia ca postul nu a fost desfiinţat.

În referire la susţinerile privitoare la înfiinţarea de noi posturi, care ar fi avut ca scop evitare aplicării criteriilor de concediere, pârâta a arătat că nu corespund realităţii întrucât înfiinţarea noilor posturi decisă de către Consiliul de Administraţie încă din data de 11.01.2008 a fost generată exclusiv de nevoia pe care societatea a identificat-o, de îmbunătăţire a gestionarii resurselor umane astfel încât societatea să fie în măsură să răspundă eficient noilor cerinţe de pe piaţa furnizorilor de servicii portuare. S-a exemplificat prin situaţia postului de mecanizator care a fost creat pentru ca angajaţii pe aceste posturi să preia activitatea docherilor şi maşiniştilor, care nu realizau operarea tuturor categoriilor de mărfuri ceea ce conducea la perioade de inactivitate a acestora în funcţie de tipul de mărfuri operate, în timp ce mecanizatorii au fost calificaţi pentru operarea tuturor tipurilor de marfă. Ca urmare, s-a arătat că s-a realizat un experiment prin folosirea unei echipe etalon formate din 8 salariaţi care au fost instruiţi pentru dobândirea competenţei necesare ocupării unui post de mecanizator şi s-a observat că navele au fost operate mult mai eficient, iar timpul de răspuns pentru diversele operaţiuni apărute, a fost mult mai scurt, ducând la creşterea substanţială a eficienţei şi rentabilităţii operaţiunii. Cu privire la modul în care s-a făcut ocuparea posturilor de mecanizator pârâta a arătat că aceasta s-a realizat în ordinea rezultatelor obţinute la testul de evaluare după perioada de formare profesională, fiind încadraţi în posturi de mecanizator, inclusiv salariaţi care au participat la grevă.

§2. În referire la pretenţiile privind plata unei diferenţe, reprezentând salarii compensatorii neacordate, plata primei de C pentru anul 2007 şi plata primei de Paşti pentru anul 2008 conform contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. „D.” S.A. înregistrat la D.M.S.S.F. C sub nr. 19510/27.09.2006, pârâta a arătat că sunt nefondate deoarece contractul colectiv de muncă pe care reclamata îşi întemeiază aceste drepturi şi-a încetat efectele începând cu data de 27.09.2007, anterior momentului în care drepturile solicitate de reclamantă ar fi putut lua naştere dacă respectivul contract ar mai fi fost în vigoare. În această privinţă s-au invocat prevederile art. 242 Codul muncii şi art. 25 alin. (3) din Legea nr. 130/1996, concluzionând în sensul că, având în vedere că înregistrarea contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. „D.” S.A. pentru anul 2006–2007 s-a realizat în data de 27.09.2006, încetarea acestuia nu putea să survină înainte de data de 27.09.2007 decât cu încălcarea normelor imperative prevăzute de art. 242 Codul muncii şi ca urmare, denunţarea acestui contract prin adresa nr. 4403/3.08.2007 comunicată sindicatului în aceeaşi zi, s-a realizat deci cu 55 de zile înainte de expirarea duratei pentru care a fost încheiat contractul colectiv de muncă la nivelul S.C. „D.” S.A. pentru anul 2006–2007, respectându-se art. 7 alin. (3) din contract aşa încât contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. „D.” S.A. pentru anul 2006–2007 şi-a încetat efectele din data de 27.09.2007. În susţinerea acestei concluzii s-a invocat adresa nr. 0242 din 11.01.2008 de informare a încetării grevei, emisă de organizaţia sindicală, în care se arăta că: „Urmează ca începând cu data de 1.01.2008 relaţiile de muncă în S.C. „D.” S.A. să se desfăşoare conform contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, în perioada următoare T. D. urmând să aducă la cunoştinţa conducerii societăţii toate aspectele privind raporturile de muncă ce necesită o soluţionare”.

Tot în susţinerea acestei concluzii s-a arătat că dacă acest contract colectiv de muncă ar fi fost aplicabil, nu ar mai fi fost posibilă declanşarea de către sindicat a conflictului de interese şi a grevei generale care a durat aproximativ 3 luni având în vedere prevederile art. 13 alin. (l) din Legea nr. 168/1999 precum şi faptul că în cererea de conciliere prealabilă înaintată de sindicat Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială C, înregistrată de aceasta instituţie sub nr. 23741/4.10.2007, obiectul conflictului de interese declanşat de sindicat a fost indicat a fi „încheierea unui nou contract colectiv de muncă” care să conţină revendicările formulate de sindicat şi neacceptate de societate ceea ce se încadrează în prevederile art. 12 lit. „b” din Legea nr. 168/1999 aşa încât, dacă s-ar considera că dispoziţiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. „D.” S.A. pentru anul 2006–2007 erau încă în vigoare atunci conflictul de interese şi implicit greva au fost declanşate nelegal de sindicat situaţie care ar atrage răspunderea organizatorilor pentru prejudiciile cauzate societăţii. Pârâta a mai invocat faptul că sindicatul precizează prin adresa nr. 0242/11.01.2008 de informare a încetării grevei că „Urmează ca începând cu data de 1.01.2008 relaţiile de muncă în S.C. „D.” S.A. să se desfăşoare conform contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior”.

§3.Referitor la cererea de obligare a societăţii la plata celui de-al 13-lea salariu aferent anului calendaristic 2007 s-a arătat că cererea este neîntemeiată, deoarece contractul colectiv de munca la nivel de ramură pe care reclamanta îşi întemeiază cererea produce efecte începând cu data de 24.02.2008. În opinia pârâtei, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, ale căror dispoziţii s-au aplicat anului calendaristic 2006–2007, nu conţinea nicio prevedere referitoare la cel de-al 13-lea salariu, menţiuni referitoare la cel de-al 13-lea salariu apărând doar în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008–2010, care produce efecte începând cu data de 24.02.2008, data înregistrării acestuia la M i n i s t e r u l M u n c i i, Familiei şi Egalităţii de Şanse.

§4. În sfârşit, cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata sumei reprezentând despatch-ul aferent perioadei 1.01.2007–31.06.2007 s-a arătat că această cerere este inadmisibilă, fiind prematură întrucât, deşi potrivit sentinţei civile nr. 518/25.04.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul nr(...), instanţa a obligat societatea să achite salariaţilor premii pentru celeritate pe perioada 1.01.2007–21.06.2007 corespunzătoare primei de despatch conform art. 42 lit. „d” din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii transporturi modificat, acest articol prevede că în domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare-descărcare a navei respective iar prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acesteia. În opinia pârâtei, ceea ce se omite în cererea introductivă este faptul că sentinţa indicată, menţionează de asemenea, următoarele: „Modalitatea concretă în care prima de dispatch urmează a fi repartizată egal sau, dimpotrivă, în directă corelaţie cu contribuţia adusă de fiecare salariat la încasarea sumei de către operator, reprezintă o chestiune ce urmează a fi stabilită de Comisia Paritară şi soluţionată de comun acord sau prin mediere de către partenerii sociali”. Astfel, pârâta a arătat că printr-un Protocolul încheiat în data de 5.03.2007 între Organizaţia E. „Operatorul E. C” şi Federaţia Naţională a Sindicatelor E.e C se prevede faptul că: „Prima de operare cu celeritate (dispatch money), va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit la încasarea ei, precum şi pentru plata penalităţilor de depăşire a termenului de staţionare a navelor iar modalitatea concretă, procentele în care se acordă şi categoriile de salariaţi care beneficiază de aceste prime, se stabilesc prin contract colectiv de muncă la nivel de unitate. Prin urmare, având în vedere că procentele din despatch care se acordă şi categoriile de salariaţi care beneficiază de aceste prime nu au fost stabilite nici prin contract colectiv de muncă la nivelul D. şi nici prin Comisia Paritară, pârâta a considerat că cererea prematură şi prin urmare inadmisibilă.

Cu privire la fondul acestei cereri, pârâta a arătat că este neîntemeiată pentru mai multe motive. Astfel, mai întâi s-a arătat că suma totală a primei de despatch la care se face referire în acţiune este alcătuită atât din despatch încasat pentru operaţiunile efectuate de societate în perioada 1.01.2007–31.06.2007 pentru care reclamanta este îndreptăţită să primească premii din prima de despatch cât şi din despatch încasat pentru operaţiuni derulate anterior datei de 1.01.2007, doar suma de 301.057,02 lei (brut) reprezentând despatch încasat pentru operaţiunile derulate în perioada 1.01.2007–31.06.2007. Apoi, s-a susţinut că pentru a se determina valoarea netă a despatch-ului din această sumă brută vor trebui scăzute în prealabil toate cheltuielile societăţii care au fost efectuate pentru realizarea primei de despatch, incluzând spre exemplu: sporul de muncă suplimentară şi toate celelalte sporuri aplicate orelor suplimentare, spor de muncă de noapte, remunerările suplimentare pentru depăşirea normei de muncă, spor pentru munca prestată în zile de sâmbătă, duminică sau sărbători legale, amortizările investiţiilor angrenate în operaţiunile aducătoare de despatch, etc. şi numai după stabilirea valorii nete a despatch-ului încasat pentru operaţiunile derulate în perioada 1.01.2007–31.06.2007, urmează a se stabili care sunt salariaţii care au contribuit direct la obţinerea acestuia şi care este ponderea în care obţinerea respectivului despatch se datorează acestora. Cu privire la acest din urmă aspect s-a arătat că despatch-ul realizat în perioada 1.01.2007–31.06.2007 provine în proporţie de 97,88% din încărcarea/descărcarea la/şi de la nave a mărfurilor de masă (adică vrac) respectiv fosfat vrac, O. vrac, sulf vrac, uree vrac, O. saci, în care munca manuală are o pondere redusă întrucât procesul tehnologic ce vizează operarea navelor cu mărfuri de masă (vrac) implică folosirea unor maşini, instalaţii, echipamente, utilaje, benzi transportoare, de o mare productivitate pentru achiziţionarea cărora subscrisa a făcut eforturi financiare majore.

Ulterior, prin precizările formulate, pârâta a mai arătat cu privire la această cerere că sumele cu titlu de primă de celeritate se facturează într-o anumită perioadă dar sunt încasate ulterior sau deloc, existând o diferenţă importantă între sumele cu titlu de primă de celeritate încasate şi cele facturate, sumele încasate putând rezulta chiar din activităţi realizate în perioade diferite, chiar în ani anteriori.

Printr-o completare la întâmpinare depusă la termenul din 30.07.2008, pârâta a arătat că pretenţiile referitoare la diferenţa de salarii compensatorii pentru concediere, prima de C din anul 2007 şi prima de Paşti din anul 2008 sunt nefondate întrucât contractul colectiv de muncă îşi încetase aplicabilitatea prin denunţarea de către angajator prin adresa nr. 4403 din 3.08.2007 în condiţiile în care contractul colectiv de muncă era aplicabil începând cu data de 27.09.2006 – data înregistrării, până la data de 27.09.2007 când expira termenul minim prevăzut de art. 242 Codul muncii. În ceea ce priveşte cererea referitoare la acordarea celui de al 13-lea salariu s-a arătat că acesta era prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură aplicabil începând cu data de 24.02.2008. Referitor la pretenţiile privind prima de celeritate s-a arătat că suma obţinută de societate a fost de 369.682,46 lei şi că dacă s-ar decide distribuirea acestei sume angajaţilor, societatea ar trebui să plătească diverse contribuţii la bugetul statului şi ca urmare nu ar mai fi încurajată să îşi desfăşoare activitatea în condiţii de performanţă şi să învestească în utilaje performante şi în strategii de marketing.

Prin sentinţa civilă nr. 1445/25.11.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, s-a respins excepţia prematurităţii şi s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta T. F., în contradictoriu cu pârâta S.C. „D.” S.A. C.

S-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei de concediere şi cererile de reintegrare în funcţie şi de plată a drepturilor salariale începând cu data concedierii şi până la data reintegrării în funcţie.

A fost obligată pârâta către reclamantă la plata următoarelor drepturi: 9.430 lei cu titlu de plăţi compensatorii pentru concediere, 500 lei cu titlu de primă pentru C, 230 lei cu titlu de primă pentru Paşti.

A fost obligată pârâta să achite către reclamantă suma de 3.562 lei cu titlu de primă corespunzătoare primei de celeritate pentru perioada 1.01.–31.06.2007.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea de acordare a celui de-al 13-lea salariu.

A fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Din înscrisurile existente în dosarul cauzei rezultă că reclamanta T. F. a ocupat funcţia de M. mecanic în cadrul Departamentului P. – Compartimentul Exploatare al societăţii pârâte, în urma încheierii contractului individual de muncă nr. (...)/1.11.2006 care a fost desfăcut prin decizia nr. 379/6.05.2008, contestată în prezenta cauză.

Decizia şi-a produs efecte de la data comunicării acesteia către salariat, iar încetarea contractului individual de muncă a devenit efectivă la data expirării preavizului de 20 de zile lucrătoare.

Decizia de concediere contestată a fost motivată în drept invocându-se prevederile art. 65 şi 66 Codul muncii.

Pentru motivarea în fapt a deciziei s-au reţinut următoarele:

Reorganizarea Societăţii are drept scop principal creşterea eficienţei economice şi Îmbunătăţirea indicatorilor de performanţă a prestaţiilor care, în final, să asigure stoparea declinului financiar al societăţii în contextul scăderii semnificative a volumului mărfurilor manipulate atât în cadrul S.C. „D.” S.A. precum şi la nivelul Portului C. În acest sens s-au indicat date statistice care să evidenţieze această scădere a volumului de marfă operată şi faptul că societatea a operat mărfuri la 45% din capacitate în anul 2006 şi 30% în anul 2007. De asemenea s-a evidenţiat o scădere a traficului de mărfuri cu 36% având ca rezultat direct micşorarea dramatică a cifrei de afaceri şi implicit a rezultatului financiar aferent.

Un alt element avut în vedere a fost acela că în Portul C sunt operatori portuari care au dezvoltat facilitaţi de operare specializate destinate manipulării aceloraşi tipuri de mărfuri pe care le opera şi pârâta, ceea ce a determinat creşterea competiţiei la nivelul societăţilor de operare portuară şi implicit pierderea totală sau parţială a unor clienţi tradiţionali. Astfel a fost justificată necesitatea schimbării strategiei administraţiei societăţii în vederea orientării spre creşterea eficienţei şi a calităţii serviciilor oferite.

Aceste motive au fost invocate pentru a justifica scăderea gradului de ocupare a forţei de munca angajate.

Un alt motiv invocat a fost creşterea cheltuielilor de exploatare precum şi faptul că în timpul în care societatea nu a avut activitate salariaţii au fost remuneraţi cu 75% din salariu ceea ce, corelat cu scăderea veniturilor obţinute a condus la înregistrarea în anul 2007 a unei pierderi de aprox 5,6 milioane lei.

Pentru anul 2008 a fost preconizată aceeaşi situaţie, motivat de pierderea unor contracte comerciale.

În cuprinsul deciziei de concediere s-a indicat faptul că având în vedere că au fost desfiinţate toate posturile din societate de aceeaşi natură cu cel ocupat de salariat obligaţia societăţii de a aplica criteriile prevăzute de Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii transporturi în vederea stabilirii persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a desfiinţării postului a rămas fără obiect.

Au fost totuşi indicate în Anexa 1 locurile vacante existente în cadrul societăţii, indicându-se faptul că pentru ocuparea acestora trebuie exprimată opţiunea în termen de 3 zile lucrătoare de la comunicarea deciziei şi trebuie îndeplinite cerinţele pentru ocuparea postului respectiv, de pregătire profesională şi medicale aşa cum sunt indicate în aceeaşi anexă.

În privinţa compensaţiilor acordate pentru concediere, s-a indicat faptul că potrivit art. 80 din Contractul colectiv de munca încheiat la nivel de S. Transporturi, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, se acordă masuri compensatorii în cuantum de 6 salarii de bază brute negociate.

Această decizie de concediere a fost emisă ca urmare a Deciziei Consiliului de administraţie din data de 26.02.2008 prin care s-a decis reorganizarea societăţii prin desfiinţarea unor posturi şi a deciziei din data de 4.04.2008 a Consiliul de administraţie prin care s-a stabilit aplicarea măsurii concedierii colective.

§2. Cu privire la legalitatea măsurii concedierii colective:

În data de 26.02.2008, Consiliul de administraţie al societăţii pârâte a decis reorganizarea societăţii prin desfiinţarea unor posturi şi a aprobat noua organigramă a societăţii.

Între posturile a căror desfiinţare s-a decis au fost şi 40 de posturi de docher, 3 posturi de maşinistă, 8 posturi de operator dană, 3 posturi de lucrător comercial, 12 posturi de autostivuitor, 10 posturi de fadromist şi 5 posturi de dispecer din cadrul Departamentului P. – Compartimentul Exploatare şi a unui post de contabil din cadrul Departamentului Economic.

Măsura a fost motivată prin necesitatea creşterii eficienţei economice având în vedere scăderea activităţii, motive similare celor invocate în decizia de concediere contestată şi care au fost expuse anterior.

În cazul fiecărei categorii de lucrători, s-a indicat în mod expres motivul pentru care se consideră necesară desfiinţarea postului.

În cazul docherilor, pentru a justifica necesitatea desfiinţării tuturor acestor posturi, s-a avut în vedere pregătirea experimentală a unui număr de 8 mecanizatori care au realizat ulterior operarea mai rapidă a mărfurilor, precum şi faptul că la acea dată, având în vedere volumul mic de marfă operată, activitatea era desfăşurată de aceşti mecanizatori în timp ce docherii nu mai desfăşurau nicio activitate.

În ceea ce priveşte posturile de lucrători comerciali s-a avut în vedere că atribuţiile acestora pot fi realizate de alţi angajaţi cum ar fi personalul de pază, operatorii de dană sau operatorii „circulaţie – mişcare”.

Desfiinţarea postului de contabil a fost justificată de existenţa economiştilor cu studii superioare care pot asigura ţinerea contabilităţii societăţii.

Desfiinţarea posturilor de operator dană din Departamentul operare a fost justificată prin desfiinţarea subcompartimentului responsabil de urmărirea şi coordonarea mişcării vagoanelor, activitate care urma a fi desfăşurată de proprietarul vagoanelor.

În cazul maşiniştilor, desfiinţarea posturilor a fost justificată prin aceea că volumul operaţiunilor de încărcare-descărcare a produselor chimice în vrac a scăzut diminuându-se şi activitatea maşiniştilor iar această activitate temporară poate fi desfăşurată, când este cazul, de mecanizatori.

Părţile nu au un punct de vedere comun cu privire la natura acestei decizii, reclamanta apreciind că această decizie este chiar decizia de concediere colectivă în timp ce pârâta susţine că este vorba doar de o decizie de principiu privind reorganizarea în timp ce măsura concedierii colective a fost decisă mai târziu.

Lămurirea acestui aspect are o relevanţă deosebită întrucât în raport de concluzia cu privire la aceasta au a fi analizate unele cauze de nulitate invocate în cererea introductivă.

Potrivit art. 65 alin. (1) Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

Din formularea acestui text rezultă cu evidenţă că desfiinţarea locului de muncă este cauza concedierii astfel încât în mod logic desfiinţarea locului de muncă este un eveniment distinct care are loc în principiu la aceeaşi dată cu concedierea dar anterior acesteia.

Aşadar, din punct de vedere al succesiunii în timp a evenimentelor, mai întâi are loc desfiinţarea locului de muncă şi apoi aceasta determină concedierea.

Pe de altă parte, din alte texte ale C o d u l u i m u n c i i, rezultă că între data hotărârii de desfiinţare a unui loc de muncă şi desfiinţarea acestuia trebuie să existe un interval de timp.

Astfel, de vreme ce art. 73 Codul muncii prevede dreptul la un preaviz, iar un salariat nu poate păstra această calitate dacă s-a desfiinţat locul său de muncă, este evident că decizia desfiinţării locului de muncă este luată cu cel puţin 15 zile înainte de desfiinţarea propriu-zisă şi concedierea consecutivă a angajatului din acest motiv.

Apoi, chiar prevederile art. 69 Codul muncii referitoare la iniţierea consultărilor, presupun că există o hotărâre de desfiinţare a unor locuri de muncă care determină intenţia efectuării unor concedieri colective.

Aşadar, decizia consiliului de administraţie a societăţii 26.02.2008 nu poate fi considerată o decizie de concediere colectivă ci numai o decizie de reorganizare a activităţii prin desfiinţarea unor locuri de muncă ce a constituit ulterior cauza concedierilor colective.

Faptul că art. 69 (1) Codul muncii impune în cazul în care angajatorul intenţionează să efectueze concedieri colective, obligaţia acestuia de a iniţia, în timp util şi în scopul ajungerii la o înţelegere, în condiţiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire cel puţin la: a) metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi şi b) atenuarea consecinţelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaţilor concediaţi, nu înseamnă că angajatorul nu poate lua anterior acestui moment o decizie de reorganizare a activităţii.

Textul menţionează în mod expres existenţa unei intenţii a angajatorului de a efectua concedieri colective. Această intenţie nu se poate susţine că trebuie să existe doar ca o hotărâre mentală fără o concretizare materială.

Dimpotrivă, angajatorul, pe baza analizelor economice proprii, poate hotărî reorganizarea activităţii inclusiv prin desfiinţarea unor locuri de muncă, ceea ce se poate concretiza din punct de vedere material într-o hotărâre a organelor sale de conducere şi care poate vădi intenţia de a efectua concedieri colective.

Apoi, consultarea cu organizaţia sindicală, impusă de art. 69 Codul muncii nu vizează oportunitatea măsurilor de reorganizare, care este la aprecierea angajatorului în funcţie de propriile analize economice această concluzie rezultând din aceea că respectivele consultări nu poartă numai asupra mijloacelor şi metodelor de evitare a concedierilor colective ci şi asupra posibilităţii reducerii numărului de salariaţi care urmează a fi concediaţi şi asupra unor măsuri de protecţie socială în cazul în care concedierea colectivă nu poate fi evitată.

Aşadar, angajatorul poate lua unilateral măsura de reorganizare a societăţii, fără ca aceasta să producă efecte imediate, inclusiv prin desfiinţarea unor posturi, în baza prerogativei sale de stabilire a organizării şi funcţionării unităţii prevăzute de art. 40 (1) lit. „a” Codul muncii ceea ce nu exclude posibilitatea de a renunţa la punerea în practică a acestei măsuri în cazul în care organizaţia sindicală, în cadrul consultărilor, oferă soluţii pentru evitarea concedierii colective sau reducerea numărului de angajaţi care urmează a fi concediaţi.

De altfel, în finalul aceste hotărâri, se foloseşte exprimarea „administratorii prezenţi, cu unanimitate de voturi, preconizează desfiinţarea următoarelor posturi”.

Ca urmare, pentru a aproba o astfel de măsură de reorganizare nu era necesară consultarea organizaţiei sindicale, această consultare fiind ulterioară luării măsurii de reorganizare preconizată, măsură care face obiectul consultărilor.

De aceea, acest motiv de nulitate a deciziei de concediere nu poate fi primit.

Ulterior luării hotărârii de reorganizare a activităţii prin desfiinţarea unor locuri de muncă, cu adresa nr. (...).03.2008, pârâta a comunicat Sindicatului Lucrătorilor E. D. intenţia de a lua măsura unei concedieri colective, determinate de intenţia de reorganizare a activităţii prin desfiinţarea unor locuri de muncă precum şi informaţiile relevante cu privire la această măsură respectiv motivele măsurii preconizate, numărul salariaţilor care urmau a fi afectaţi, faptul că nu se pot aplica criterii pentru individualizarea angajaţilor care vor fi concediaţi şi cauzele acestei situaţii, măsurile preconizate pentru limitarea numărului concedierilor şi pentru atenuarea consecinţelor concedierii, data la care se preconizează a avea loc concedierea colectivă – minim 45 de zile şi maxim 55 de zile de la primirea notificării de către sindicat, precum şi termenul pentru formularea propunerilor de către organizaţia sindicală.

Această notificare se indică a fi fost primită sub semnătură şi cu aplicarea ştampilei sindicatului la data de 3.03.2007, fiind vorba evident de o eroare materială, părţile din prezenta cauză fiind de acord că notificarea s-a primit la 3.03.2008.

Notificarea a fost înregistrată la I.T.M. C sub nr. 3372 din 3.03.2008.

Cu nr. de înregistrare 2580/7.03.2008, pârâta a comunicat Sindicatului Lucrătorilor E. D. un „B.” la notificarea nr. 2357 din 3.03.2008 prin care se modifica perioada de realizare a concedierii colective respectiv minim 60 de zile şi maxim 70 de zile de la primirea notificării.

Acest „addendum” a fost comunicat organizaţiei sindicale la data de 10.03.2008 iar la I.T.M. a fost înregistrat sub nr. 3769/10.03.2008 şi la A.J.O.F.M. C sub nr. 1466/10.03.2008.

Între părţi nu există un punct de vedere comun cu privire la data de la care curge termenul indicat şi anume de la data comunicării notificării în forma iniţială sau de la data comunicării acelui „addendum”.

Dezlegarea acestei probleme are o deosebită relevanţă în analiza unor motive de nulitate a deciziei invocate în cererea introductivă.

În această privinţă se are în vedere mai întâi că intenţia de luare a măsurii concedierii colective a fost adusă la cunoştinţa organizaţiei sindicale, împreună cu toate informaţiile necesare, încă din data de 3.03.2008, data comunicării notificării înregistrate sub nr. 2357/3.03.2008.

Aşa-zisul „addendum” comunicat în data de 10.03.2008 nu cuprinde decât o modificare a termenului în care ar fi urmat să aibă loc concedierea colectivă.

În acest sens, formularea folosită este aceea că: „Capitolul VII din Notificare se modifică şi va avea următorul cuprins”, reproducându-se textul modificat în privinţa termenului.

Apoi, acest addendum nu are conţinutul prevăzut de art. 69 alin. 2 Codul muncii.

Aşadar, cum organizaţia sindicală a avut cunoştinţă de intenţia efectuării concedierii colective şi de toate informaţiile relevante încă din data de 3.03.2008 iar addendumul ulterior nu cuprinde decât o modificare a termenului de realizare a concedierii, acesta din urmă nu poate fi considerat a fi o notificare a măsurii concedierii colective, notificarea valabil efectuată fiind făcută încă din data de 3.03.2008.

Ca urmare, motivele de nulitate a căror invocare se întemeiază pe calcularea termenelor începând cu data de 10.03.2008 nu pot fi reţinute.

Cu adresa înregistrată la societatea pârâtă sub nr. 3301/21.03.2008 Sindicatului Lucrătorilor E. D. a comunicat propunerile pentru măsuri de natură a evita sau diminua efectele concedierii colective. În acelaşi document s-a comunicat societăţii pârâte opinia organizaţiei sindicale cu privire la legalitatea şi temeinicia măsurii concedierii colective.

În data de 24.03.2008 Consiliul de administraţie al societăţii pârâte a decis că măsurile propuse de organizaţia sindicală nu sunt de natură să elimine cauzele care au determinat hotărârea de reorganizare a activităţii.

În baza acestei hotărâri s-a comunicat un răspuns organizaţiei sindicale, cu referire la fiecare propunere făcută.

Prin hotărârea din 4.04.2008 a consiliului de administraţie a societăţii pârâte s-a decis aplicarea măsurii concedierii colective pentru motivele expuse în decizia din 26.02.2008.

Măsura a vizat 187 de locuri de muncă, între care şi 58 de posturi de docher, 32 posturi de maşinistă, 5 posturi de operator dană, 12 posturi de lucrător comercial, 3 posturi de compresorist, 11 posturi de tractorist, 8 posturi de şef manevră, 2 posturi de manevrant, nemaifiind prevăzute posturile de autostivuitor, fadromist dispecer din cadrul Departamentului P. – Compartimentul Exploatare. Măsura a vizat şi 4 posturi de contabil şi unul de revizor contabil din cadrul Departamentului Economic.

Decizia a fost înregistrată la I.T.M. C sub nr. 5296/4.04.2008 şi la A.J.O.F.M. sub nr. 2159/4.04.2008.

Această măsură este o măsură de concediere colectivă în sensul art. 68 Codul muncii.

Faţă de cele expuse anterior, rezultă că pârâta a respectat procedura de consultare şi informare prevăzută de art. 69–71¹ Codul muncii.

În urma hotărârii de a lua măsura concedierii colective a fost emisă decizia de concediere contestată în cauză, decizie care a fost emisă la data de 6.05.2008.

Potrivit art. 71¹ (1) Codul muncii stabileşte că în situaţia în care, ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, potrivit prevederilor art. 69 şi 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligaţia de a notifica în scris inspectoratul t e r i t o r i a l d e muncă şi agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, cu cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere.

   Acest termen a fost respectat de pârâtă, aspect necontestat în cererea introductivă.

Dar, reclamanta susţine că termenul care trebuia respectat este cel de 45 de zile prevăzut de contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii transporturi şi că nerespectarea acestei condiţii atrage nulitatea măsurii concedierii. Pârâta recunoaşte că nu a respectat termenul de 45 de zile dar apreciază că această împrejurare nu atrage nulitatea deciziei de concediere.

Pentru dezlegarea acestei probleme trebuie avut în vedere mai întâi scopul pentru care a fost instituit acest termen.

Astfel, art. 71² Codul muncii prevede că în perioada prevăzută la art. 71¹ alin. 1, agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă trebuie să caute soluţii la problemele ridicate de concedierile colective preconizate şi să le comunice în timp util angajatorului şi sindicatului ori, după caz, reprezentanţilor salariaţilor.

Aşadar, acest termen de notificare a măsurii nu este un termen dilatoriu, în interiorul căruia angajatorul nu ar putea dispune măsura concedierii ci este un termen stabilit în favoarea angajaţilor, pentru ca agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă să caute soluţii la problemele ridicate de concedierile colective preconizate.

De altfel, acest termen nici nu este stabilit exclusiv în favoarea angajatului care urmează a fi concediat, ci a tuturor angajaţilor care ar putea fi vizaţi de concedierea colectivă, chiar dacă în final nu vor fi concediaţi, ceea ce rezultă din prevederile art. 73 Codul muncii care prevede un drept de preaviz într-un termen de minimum 15 zile, ceea ce înseamnă că individualizarea angajaţilor care urmează a fi concediaţi nu trebuie făcută şi notificată odată cu notificarea concedierii colective ci cu cel puţin 15 zile înainte de concediere, deci chiar şi după 15 zile de la notificarea concedierii colective sau, dacă se respectă termenul de 45 de zile invocat în acţiune, chiar după 30 de zile de la notificarea concedierii colective.

Aşadar, acest termen nu este un termen care să constituie o condiţie de validitate a deciziei de concediere individuală care alături de alte concedieri individuale se constituie într-o concediere colectivă.

Această concluzie este susţinută şi de împrejurarea că acest termen de 30 de zile poate fi redus sau prelungit de inspectoratul t e r i t o r i a l d e muncă, cu avizul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, astfel cum prevede art. 71¹ alin. 5 respectiv art. 71² alin. 2 Codul muncii.

Ori, dacă acest termen ar fi un termen dilatoriu a cărei nerespectare ar atrage nulitatea deciziei de sancţionare nu i s-ar fi conferit de către legiuitor o asemenea flexibilitate la dispoziţia unui organ administrativ.

Pe de altă parte, art. 76 Codul muncii prevede: „concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută”.

Aşadar, legea sancţionează cu nulitatea doar concedierea realizată cu nerespectarea dispoziţiilor legale stabilite pentru luarea acestei măsuri.

Sigur că prin contracte colective, partenerii dialogului social pot stabili condiţii şi termene mai favorabile pentru angajaţi dar legea nu sancţionează cu nulitatea decât încălcarea condiţiilor minime de protecţie a angajaţilor.

Ca urmare, chiar dacă s-ar considera că nerespectarea termenului care trebuie să treacă de la notificarea concedierii colective la luarea măsurii concedierii ar atrage nulitatea deciziei de concediere, în nici un caz nu s-ar putea considera că pentru aplicarea sancţiunii nulităţii trebuie avut în vedere alt termen decât cel prevăzut de art. 71¹ (1) Codul muncii.

În ceea ce priveşte respectarea criteriilor de concediere se constată că decizia de restructurare a vizat întregi categorii de locuri de muncă astfel încât, aşa cum s-a indicat şi în notificarea intenţiei de aplicare a măsurii concedierii colective nu puteau fi avute în vedere criteriile stabilite prin art. 81 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007–2010.

De altfel, reclamanta nu a contestat această împrejurare ci a susţinut că pârâta ar fi eludat această obligaţie prin selecţionarea anterioară dintre angajaţi a unor persoane care au răspuns anumitor condiţii impuse, care au fost pregătite pentru ocuparea altor posturi şi care astfel nu au mai fost concediate.

Mai întâi, trebuie avut în vedere că aceste susţineri nu au fost probate. Desigur, în materia conflictelor de muncă, art. 287 Codul muncii stabileşte regula derogatorie potrivit cu care sarcina probei incumbă angajatorului, fie el reclamant sau pârât. Dar, această regulă trebuie interpretată prin prisma principiilor de drept care operează în materia probaţiunii în general. Astfel, angajatorul nu poate fi obligat să probeze un fapt negativ întrucât în general nimeni nu poate fi obligat la o astfel de probă ci, cel mult, acolo unde este posibil, îi poate incumba sarcina probei faptului contrar pozitiv. Pe de altă parte, dacă acesta prezintă probe în susţinerea unei afirmaţii, angajatul este cel care trebuie să facă contraproba.

În cazul de faţă ar fi trebuit ca reclamanta să indice în acţiune despre care anume angajaţi era vorba, să îi individualizeze cel puţin, caz în care s-ar fi putut pune problema audierii ca martori a acestora.

Totuşi, chiar dacă susţinerile cuprinse în cererea introductivă ar fi reale în privinţa formării profesionale a unor angajaţi, această împrejurare nu este de natură a conduce la concluzia că s-a urmărit eludarea prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007–2010.

Astfel, în conformitate cu art. 188 (1) lit. „a” Codul muncii, formarea profesională a salariaţilor are între obiectivele principale chiar adaptarea salariatului la cerinţele postului sau ale locului de muncă.

Era deci normal ca, într-o perioadă de dificultăţi financiare, societatea pârâtă să caute soluţii pentru eficientizarea activităţii şi scăderea cheltuielilor, o astfel de măsură putând fi creşterea gradului de tehnologizare a activităţii şi creşterea numărului de lucrători cu o calificare superioară adecvată utilajelor folosite, ceea ce impune formarea profesională a angajaţilor care urmau să opereze noile utilaje.

De altfel, pârâta a recunoscut că a efectuat un experiment cu 8 angajaţi, care au fost instruiţi pentru a opera anumite utilaje apte să înlocuiască munca fizică cu costuri mai reduse.

În cazul selecţiei pe care un angajator o face pentru stabilirea angajaţilor care vor urma cursuri de formare profesională pot fi avute în vedere diferite criterii care ţin de aptitudinile acestora, posibilităţile de a-şi însuşi şi aplica noile cunoştinţe, în general aspecte care ţin de competenţa profesională şi care, atâta timp cât nu au un caracter discriminatoriu, au o justificare legitimă şi nu sunt determinate de condiţionări imorale sau ilicite, nu pot fi cenzurate.

Desigur, condiţionarea obţinerii unei astfel de formări profesionale, în perspectiva restructurării activităţii, de părăsirea organizaţiei sindicale are un caracter ilicit (contravenind prevederilor art. 220 şi 221 Codul muncii), însă, aşa cum s-a arătat, nu există niciun element probatoriu de natură a conduce la concluzia că a existat o astfel de condiţionare.

Pe de altă parte însă, chiar dacă o astfel de condiţionare ilicită ar fi dovedită, ea nu ar putea fi considerată un motiv de nulitate al deciziei de concediere.

Astfel, mai întâi, o selecţie a personalului în vederea formării profesionale făcută pe criterii discriminatorii sau urmare a unor condiţionări imorale sau ilicite dau dreptul angajatului care se consideră vătămat să pretindă despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, în temeiul art. 27 (1) din O.G. nr. 137/2000.

De asemenea, constituie infracţiune împiedicarea exerciţiului dreptului de liberă organizare sau asociere sindicală, potrivit art. 53 (1) din Legea nr. 54/2003.

Aceste împrejurări ar avea însă legătură cu activitatea sindicală şi cu formarea profesională iar nu cu concedierea.

La momentul la care a avut loc formarea profesională a celor opt angajaţi, astfel cum recunoaşte pârâta, nu rezultă că ar fi început procedura de concediere, ci mai degrabă rezultatele acestui program de formare au constituit o motivaţie în plus pentru luarea hotărârii de reorganizare şi concediere colectivă. Astfel, din tabelul cuprinzând persoanele care au participat la respectiva formare profesională rezultă că aceasta a avut loc în perioada 14.01.–21.02.2008.

Cu ocazia concedierii colective, însă, nu mai existat alte locuri de muncă de acelaşi tip cu cele desfiinţate în cadrul aceloraşi structuri ale societăţii.

De asemenea, şi în acest caz este incidentă concluzia enunţată anterior potrivit cu care nulitatea deciziei de concediere intervine pentru nerespectarea condiţiilor legale de luare a acestei măsuri iar nu pentru nerespectarea condiţiilor prevăzute de contractul colectiv de muncă, o astfel de încălcare putând atrage numai, cel mult, dreptul la despăgubiri.

În cursul procedurii judiciare, reclamanta a mai invocat că ulterior concedierii au fost angajate alte persoane ceea ce contravine art. 72 Codul muncii.

Din adresa nr. 14844/6.10.2008 completată cu adresa nr. 15546 din 17.10.2008, emise de Inspectoratul T e r i t o r i a l d e Muncă C, rezultă că după realizarea concedierii colective pârâta a angajat mai multe persoane în funcţii de macaragiu, conducător utilaj, economist, funcţionar administrativ, inspector, docher mecanizator, director, asistent director, şef birou aprovizionare. De asemenea, prin decizia nr. 494/19.09.2008 emisă de directorul general al societăţii pârâte, s-a stabilit că vor fi angajaţi 10 docheri mecanizatori pentru o perioadă de 3 luni. În acest sens s-au depus contractele individuale de muncă încheiate precum şi fişa postului pentru aceste posturi.

Comparând atribuţiile categoriilor de personal angajate ulterior cu atribuţiile stabilite în fişa postului pentru personalul concediat se constată că nu este vorba de aceleaşi atribuţii de serviciu.

Dimpotrivă, măsura este în concordanţă cu scopul reorganizării activităţii, respectiv creşterea gradului de tehnologizare, eliminarea suprapunerii de atribuţii şi creşterea eficienţei.

Pe de altă parte însă, interdicţia prevăzută de art. 72 Codul muncii şi obligaţia stabilită în sarcina angajatorului ca în cazul în care efectuează angajări ulterior concedierii colective să acorde un drept de opţiune cu prioritate angajaţilor concediaţi, reprezintă evenimente ulterioare concedierii.

Ori, aplicând principiile generale ale nulităţii, nulitatea unei decizii de concediere nu poate interveni decât pentru cauze anterioare sau concomitente emiterii acesteia iar nu pentru cauze ulterioare.

Nerespectarea prevederilor art. 72 Codul muncii poate eventual constitui un motiv de nulitate a noului contract individual de muncă sau eventual temeiul pentru obligarea angajatorului la reîncadrarea salariatului concediat, însă nu poate constitui un motiv e nulitate a deciziei de concediere şi pentru faptul că această prevedere legală nu instituie o condiţie de validitate a actului unilateral prin care se dispune concedierea.

Ca urmare nici acest motiv nu poate fi primit.

Analizând măsura concedierii colective, trebuie apoi verificat dacă desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă, astfel cum impune art. 65 alin. 2 Codul muncii.

În această privinţă s-a reţinut că pârâta a depus la dosar raportul preliminar al administratorilor pentru perioada 01.01.–31.12.2007 în care se indică reducerea traficului de mărfuri motivat de mai multe cauze. Astfel, s-a indicat închiderea unor capacităţi de producţie din industria chimică din România, în condiţiile în care societatea peste 60% din activitatea societăţii se desfăşoară în domeniul operării produselor chimice în Portul C. Un alt element care se susţine că a influenţat negativ activitatea societăţii este pierderea unor clienţi tradiţionali care au apelat la serviciile societăţilor concurente având în vedere că în perioada luna noiembrie 2007 nu s-a operat nicio navă iar în luna decembrie 2007 societatea a operat mărfuri la nivelul de 12% din volumul corespunzător lunii decembrie 2006. S-a arătat că această situaţie a fost determinată de greva care a avut loc în perioada 26 octombrie 2007–14 ianuarie 2008. S-au indicat de asemenea şi factori care au potenţat rezultatul negativ al celor două cauze, respectiv seceta care a condus la scăderea traficului de cereale, creşterea costurilor transportului feroviar şi cu autovehicule, creşterea costurilor de producţie pentru îngrăşăminte, creşterea traficului de mărfuri în containere pentru care societatea nu are infrastructură şi echipamente, majorarea tarifelor percepute de C.N. „Administraţia Porturilor Maritime” S.A. C, aprecierea monedei naţionale. Raportul cuprinde date statistice care evidenţiază o scădere a volumului de mărfuri operate cu 36%.

Din procesul-verbal al Adunării generale a acţionarilor societăţii din 14.04.2008 rezultă aprobarea situaţiei financiare anuale pentru anul 2007 care evidenţiază o pierdere de 5.615.926 lei.

Din aceste date, de altfel necontestate de partea adversă şi necombătute prin vreo probă de către aceasta, rezultă cu evidenţă că societatea se afla într-o situaţie economică dificilă şi ca urmare era necesar să ia măsuri de eficientizare a activităţii.

Desigur, participarea la grevă nu poate fi sancţionată de angajator cu desfacerea contractului individual de muncă aşa cum reiese în special din prevederile art. 252 Codul muncii dar şi din alte prevederi legale ce garantează dreptul la grevă. Totuşi, o grevă pe termen îndelungat poate avea consecinţe economice grave pentru angajator, care nu pot fi ignorate, şi care pot conduce la o situaţie economică şi financiară a acestuia de natură să determine încetarea sau limitarea activităţii.

Faţă de reducerea activităţii societăţii pârâte se impunea în mod evident reducerea şi a personalului administrativ dar şi a personalului care participa la activitatea de exploatare a infrastructurii şi mijloacelor tehnice existente. Pe de altă parte, este justificată decizia de creştere a gradului de tehnologizare a activităţii, în vederea scăderii costurilor pentru prestarea serviciilor şi astfel creşterea competitivităţii societăţii în scopul redresării financiare.

În aceste condiţii, se constată că desfiinţarea locurilor de muncă în procedura reorganizării activităţii a avut o cauză reală şi serioasă.

Totodată, desfiinţarea locurilor de muncă respective, inclusiv cel ocupat de T. F. a fost una efectivă.

Desigur, atribuţiile angajaţilor concediaţi au fost preluate de alţi salariaţi existenţi sau care au fost angajaţi anterior, dar aceasta nu presupune lipsa caracterului efectiv al desfiinţării locului de muncă.

Astfel, trebuie făcută distincţia între cauzele de desfiinţare a unui loc de muncă.

În cazul în care desfiinţarea locului de muncă este cauzată de încetarea desfăşurării unei activităţi de către angajator, cum ar fi închiderea unei unităţi de producţie sau desfacere, renunţarea la producţia unor bunuri sau la realizarea unor servicii, dacă activităţile respective sunt totuşi desfăşurate în continuare dar de alţi angajaţi, se poate aprecia că desfiinţarea postului nu a fost efectivă.

Dar, între cauzele reale şi serioase ale desfiinţării unui loc de muncă nu se încadrează numai încetarea unei anumite activităţi ci şi schimbarea modului de realizare a acesteia pentru creşterea calităţii, scăderea costurilor, creşterea vitezei de realizare, care conduc la creşterea competitivităţii sau reducerea activităţii. Ca urmare, în astfel de cazuri, însăşi cauzele care conduc la desfiinţarea unor locuri de muncă implică transferarea unor atribuţii de serviciu către alţi angajaţi, care eventual au o calificare superioară.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă astfel că desfiinţarea locurilor de muncă a fost una efectivă, chiar dacă unele atribuţii ale foştilor angajaţi au fost transferate altor angajaţi ca urmare a căderii volumului de activitate şi creşterii gradului de tehnologizare a activităţii, ceea ce a implicat schimbarea modalităţii de desfăşurare a activităţii.

Faţă de considerentele expuse anterior s-a reţinut că decizia de concediere nr. 379/6.05.2008 nu este lovită de nulitate.

Faţă de această situaţie, în raport cu prevederile art. 78 Codul muncii, au fost respinse ca nefondate şi cererile privind reintegrarea în funcţia ocupată anterior concedierii şi cererea de acordare a drepturilor salariale de care nu a beneficiat reclamanta, după momentul desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea în funcţie solicitată, reactualizate si majorate cu rata inflaţiei.

§3. Cu privire la drepturile salariale pretinse:

A. Contractele colective de muncă aplicabile:

În cauză, reclamanta îşi întemeiază pretenţiile pe anumite prevederi cuprinse în contracte colective de muncă în timp ce pârâta susţine inaplicabilitatea acestora. Ca urmare, apare a fi esenţial a se stabili ce contracte colective de muncă erau aplicabile în perioada pentru care se pretind drepturile băneşti.

Cu privire la această chestiune Tribunalul a reţinut următoarele:

În cauză este aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007–2010, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 2895/29.12.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V, nr. 5 din 29.01.2007.

Pentru anul 2007, societăţii pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006–2007, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 357/22.02.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V, nr. 6 din 14.04.2006.

Pentru anul 2008, societăţii pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008–2010, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 722/24.01.2008 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V, nr. 3 din 11.02.2008.

Referitor la contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţi, s-a constatat că acesta a fost înregistrat la Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi F a m i l i e C o n s t a n ţ a sub nr. 19510/27.09.2006.

În ceea ce priveşte perioada pentru care s-a încheiat acest contract colectiv de muncă, părţile au optat pentru indicarea datei calendaristice până la care acesta este valabil, respectiv data de 31.08.2007, astfel cum este stipulat în mod expres în art. 7 pct. 1.

Aşadar, părţile nu au optat pentru indicarea perioadei pentru care se încheie acest contract colectiv de muncă şi ca urmare nu se pune problema de a calcula acest termen şi de a stabili momentul de la care el începe să curgă şi momentul la care se împlineşte.

Este cert aşadar că acest contract colectiv de muncă s-a stabilit a fi aplicabil până la o dată clar indicată respectiv 31.08.2007.

Pe de altă parte, art. 7 pct. 3 din acelaşi contract, stabileşte că dacă nici una din părţi nu denunţă contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic.

Pârâta susţine că a denunţat acest contract în data de 3.08.2007. Astfel, cu adresa nr. 4403/3.08.2007, primită de Sindicatul Lucrătorilor E. D. în aceeaşi zi (aspect necontestat), pârâta a invitat organizaţia sindicală la negocieri pentru încheierea unui nou contract colectiv de muncă, indicând în mod expres că această adresă „reprezintă şi manifestarea de voinţă a patronului în sensul denunţării actualului contract colectiv, în sensul precizat de art. 7 alin. (3) din convenţia încheiată la nivelul unităţii de către partenerii sociali”.

Dar, pentru a opera denunţarea contractului colectiv era necesar ca denunţarea acestuia să aibă loc cu cel puţin 30 de zile înainte de împlinirea datei până la care părţile au convenit că este aplicabil, adică cel mai târziu la data de 1.08.2007.

Cum declaraţia de denunţare a contractului colectiv de muncă a intervenit la 3.08.2007, rezultă că aceasta nu s-a făcut în termenul convenit de părţi.

Ori, la împlinirea termenului convenit de părţi pentru denunţarea contractului, dacă aceasta nu s-a făcut, s-a produs efectul prelungirii aplicabilităţii acestuia.

Contractul colectiv de muncă şi-a prelungit efectele iar încetarea efectelor lui nu mai putea avea loc, conform voinţei părţilor, decât prin încheierea unui nou contract colectiv de muncă sau prin împlinirea unui termen de 12 luni, o denunţare ulterioară a acestui contract, din partea oricărei părţi, neputând produce efecte.

Ca urmare acest contract colectiv de muncă era aplicabil.

Pârâta susţine în esenţă că acest contract colectiv de muncă nu mai era aplicabil întrucât în realitate el ar fi fost valabil până la data de 27.09.2007, având în vedere data înregistrării lui la D.M.S.S.F. C şi prevederile art. 25 alin. 3 şi art. 23 alin. 1 din Legea nr. 130/1996. De aceea, pârâta apreciază că denunţarea contractului s-a făcut cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost valabil.

Această susţinere nu poate fi însă primită.

Astfel, este adevărat că între data înregistrării acestui contract, dată de la care produce efecte, şi data de 31.08.2007 stabilită de părţi a fi data limită de valabilitate a acestuia, nu este un interval de minimum 12 luni cum prescrie art. 23 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 şi art. 242 Codul muncii.

Dar, nu se poate considera că prin efectul legii, contrar voinţei părţilor şi de drept, acest contract colectiv de muncă şi-ar fi prelungit valabilitatea până la 27.09.2007, deşi părţile au stabilit termenul limită de 31.08.2007.

Astfel, pe de o parte, deşi potrivit art. 24 (1) din Legea nr. 130/1996, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 (adică cu încălcarea limitelor şi condiţiilor prevăzute de această lege) sunt lovite de nulitate, potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţa judecătorească competentă, la cererea părţii interesate.

Dar, art. 283 alin. (1) lit. „d” Codul muncii, prevede că cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate pe toată durata existenţei contractului, ceea ce înseamnă că ulterior nu mai pot fi cerute.

Aşadar, deşi legea foloseşte sintagma „sunt lovite de nulitate”, care poate conduce la interpretarea că este vorba de o nulitate absolută, în realitate nulitatea nu operează de drept, ci numai dacă este invocată de persoana interesată, ceea ce înseamnă că instanţa nu o poate invoca din oficiu şi nu poate fi invocată oricând ci numai pe durata existenţei contractului, ceea ce înseamnă că ulterior nu mai poate fi invocată, regimul juridic al acestei nulităţi nefiind deci cel specific nulităţii absolute.

Ori, pârâta nu a invocat nulitatea acestei clauze şi nu s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă că aceasta este nulă întrucât ar conduce la un termen de valabilitate a contractului colectiv de muncă inferior celui minim stabilit de lege de 12 luni.

Aşadar, în condiţiile expuse, chiar dacă art. 7 pct. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii ar contraveni art. 23 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 trebuie reţinută voinţa părţilor care au stabilit data de 31.08.2007 ca dată limită de aplicare a acestui contract, dată în raport de care se determină data limită de denunţare a contractului.

Pe de altă parte, adresa de înaintare a contractului colectiv de muncă în vederea înregistrării, adresă emisă de societatea pârâtă, are numărul 302/27.09.2006, deşi reclamanta susţine că părţile semnaseră anterior contractul colectiv de muncă, respectiv la 31.07.2006 şi conveniseră că perioada de valabilitate, iniţială, de un an este până la 31.08.2007.

Pârâta nu a făcut dovada că acest contract colectiv de muncă ar fi fost semnat la o dată ulterioară, eventual din culpa organizaţiei sindicale sau că negocierile s-ar fi prelungit din diverse motive.

Ca urmare, pârâta este în culpă pentru neînregistrarea imediată a contractului colectiv de muncă şi ca urmare nu poate invoca propria turpitudine pentru a evita plata drepturilor salariale stabilite de acest contract colectiv de muncă.

În sfârşit, termenul legal minim de 12 luni pentru care trebuie încheiat contractul colectiv de muncă este un termen stabilit şi în favoarea angajaţilor, pentru a li se asigura stabilitatea condiţiilor de muncă şi siguranţa veniturilor.

Ca urmare, în interpretarea şi aplicarea contractelor de muncă trebuie avut în vedere interesul salariaţilor, mai ales atunci când este vorba de aplicarea unor măsuri de protecţie în cazul concedierii colective.

Ca urmare nu poate fi primită interpretarea pârâtei în sensul de a nu aplica acest contract colectiv de muncă şi în consecinţă de a recunoaşte salariaţilor drepturi compensatorii pentru concedierea colectivă mai mici.

Mai trebuie avut în vedere că din formularea art. 7 pct. 3 din contractul colectiv de muncă, care stabilea că prelungirea valabilităţii acestuia se face până la încheierea unui nou contract colectiv de muncă şi cel mai târziu până la împlinirea unui termen de 12 luni, rezultă că până la împlinirea acestui termen, chiar şi imediat după data de 31.08.2007, părţile aveau posibilitatea şi obligaţia de a începe negocierea unui nou contract colectiv de muncă, fără ca vechiul contract colectiv de muncă să îşi înceteze aplicabilitatea.

Ca urmare, solicitarea ulterioară a Sindicatului Lucrătorilor E. D. de a începe negocierea unui nou contract colectiv de muncă nu poate fi interpretată ca o recunoaştere a încetării valabilităţii contractului colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006 ci dimpotrivă reprezintă o acţiune care încadrează în sfera manifestărilor de voinţă făcute în aplicarea art. 7 pct. 3 din contractul colectiv de muncă.

Astfel, nu se poate considera că pe perioada negocierilor era aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de ramură întrucât această situaţie apare doar atunci când termenul de aplicare a contractului colectiv de muncă a expirat fără ca acesta să-şi prelungească valabilitatea şi fără ca părţile să fi negociat şi să fi semnat un nou contract colectiv de muncă, deci dacă după expirarea acestui termen încep sau continuă negocierile, fiind aplicabil art. 247 Codul muncii.

În cazul de faţă însă, părţile au convenit prelungirea termenului de aplicare a contractului până la încheierea unui nou contract colectiv de muncă, ceea ce presupune aplicarea acestuia şi pe perioada negocierii noului contract, premergătoare datei încheierii acestuia, dată la care înceta aplicabilitatea vechiului contract colectiv de muncă, art. 7 pct. 3 din contractul colectiv de muncă presupunând efectuarea de negocieri pentru un nou contract colectiv de muncă în perioada în care s-a prelungit aplicabilitatea vechiului contract.

Apoi, faptul că Sindicatul Lucrătorilor E. D. a declanşat conflictul de interese nu înseamnă că implicit ar fi recunoscut încetarea efectelor contractului colectiv de muncă întrucât din conţinutul cererii de conciliere prealabilă înregistrată de sindicat la D.M.P.S. C sub nr. 23741 din 4.10.2007 rezultă că solicitările organizaţiei sindicale vizau drepturi salariale, urmărindu-se punerea de acord a contractului colectiv de muncă existent, ale cărui clauze se solicita a fi păstrate, cu noul contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, fiind deci vorba de o negociere anuală în sensul art. 3 alin. 2 raportat la alineatul 4 din Legea nr. 130/1996 şi deci încadrându-se în prevederile art. 12 lit. „e” din Legea nr. 168/1999, caz în care greva este posibilă, în conformitate cu art. 13 alin. 2 din Legea nr. 168/1999.

Astfel, faptul că contractul colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006 îşi prelungise aplicabilitatea, astfel cum s-a arătat, nu excludea obligaţia de a purta negocieri colective anuale cu privire la salarii, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă sensul art. 3 alin. 2 raportat la alineatul 4 din Legea nr. 130/1996 iar părţile au ajuns la divergenţă la negocierea anuală obligatorie privind salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă în sensul art. 12 lit. „e” din Legea nr. 168/1999, caz în care art. 13 alin. 2 din aceeaşi lege permite declanşarea grevei.

Totuşi, problema legalităţii grevei declanşate ulterior şi o eventuală răspundere a organizatorilor nu fac obiectul acestei cauze.

Pe de altă parte, faptul că preşedintele organizaţiei sindicale ar fi apreciat în raporturile cu pârâta că, începând cu data de 1.01.2008, relaţiile de muncă în cadrul S.C. „D.” S.A. se vor desfăşura conform prevederilor contractelor colective încheiate la nivel superior (aşa cum rezultă din adresa înregistrată la pârâtă sub nr. 0242/11.01.2008) nu poate fi considerată ca o declaraţiei a însăşi organizaţiei sindicale în sensul că acest contract colectiv de muncă, înregistrat în data de 27.09.2006, nu mai este valabil (în cauză nu rezultă că organele de conducere ale sindicatului ar fi exprimat un acord pentru încetarea efectelor contractului colectiv de muncă în sensul art. 33 alin. 1 lit. „c” din Legea nr. 130/1996) şi nu poate fi opusă nici instanţei nici părţii adverse pârâtei într-o cauză precum cea de faţă, în care organizaţia sindicală nu mai reprezintă interesele acesteia.

Apoi, această susţinere nu poate fi interpretată nici ca o recunoaştere a efectelor declaraţiei de denunţare a contractului colectiv de muncă făcută de pârâtă întrucât, în condiţiile în care aceasta nu s-a făcut în termenul contractual, aceasta ar fi însemnat o modificare unilaterală a contractului colectiv de muncă sau o renunţare la beneficiul aplicării art. 7 din contractul colectiv de muncă care nu se poate face sub forma unei opinii exprimate de preşedintele organizaţiei sindicale ci doar printr-o hotărâre a organelor de conducere ale sindicatului.

Cum între părţi nu a intervenit un nou contract colectiv de muncă până la data de 6.05.2008 iar denunţarea contractului colectiv de muncă de către pârâtă nu a avut efecte, rezultă că la data concedierii era aplicabil contractul colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006, cu toate consecinţele ce decurg din această împrejurare.

B. Cuantumul drepturilor pretinse:

Întrucât drepturile băneşti pretinse îşi au temeiul în contractele colective de muncă aplicabile, temeinicia cererilor privind aceste drepturi va fi analizată pentru toate aceste cereri împreună.

a) referitor la indemnizaţia de concediere:

Potrivit art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate în cazul desfacerii contractului individual de muncă ca urmare a reducerii personalului prin desfiinţarea de posturi, ca urmare a reorganizării, în cazul reducerii parţiale a activităţii şi în cazul modernizării activităţii sau achiziţionării unor noi tehnologii de lucru, salariaţii beneficiază de o plată compensatorie de 6 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime de cel mult 5 ani, 8 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime între 5 şi 10 ani şi 10 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime peste 10 ani.

În cauză, reclamanta a susţinut că a primit un număr mai mic de salarii compensatorii, corespunzător prevederilor cuprinse în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008–2010, aspect recunoscut de pârâtă, care a apreciat că acest contract era aplicabil întrucât contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate nu mai era aplicabil, fiind denunţat.

Aşa cum s-a arătat, contrar susţinerilor pârâtei, era aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate şi înregistrat în data de 27.09.2006.

Articolul 80 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008–2010 stabileşte că la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, salariaţii să primească, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, şi o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.

Acest nivel este un nivel minim. Cum reclamanta a primit doar echivalentul a 6 salarii de bază brute, cum susţin ambele părţi, în măsura în care între această sumă şi suma la care avea dreptul conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii pârâte, reclamanta are dreptul la plata acestei diferenţe de către pârâtă.

Contrar art. 287 Codul muncii, pârâta nu a dovedit că în raport de vechimea avută reclamanta ar avea dreptul la o compensaţie egală cu un număr mai mic de salarii medii tarifare sau că între compensaţia deja primită şi cea calculată în conformitate cu art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii nu ar exista nici o diferenţă. De altfel suma pretinsă cu acest titlu în acţiune nu a fost contestată sub aspectul cuantumului, pârâta invocând numai aspecte referitoare la aplicabilitatea contractului colectiv de muncă, care au fost înlăturate de instanţă pentru considerentele deja expuse.

Ca urmare, pârâta a fost obligată la plata sumei de 9.430 cu titlu de compensaţie pentru concediere.

b) referitor la primele pentru sărbătorile de Paşti şi C

În contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii pârâte, la art. 96 se prevede acordarea unor prime după cum urmează: 500 lei pentru sărbătoarea Cului, 230 lei pentru sărbătoarea E. şi 100 lei pentru sărbătoarea din 15 august.

Nici în acest caz, contrar art. 287 Codul muncii, pârâta nu a contestat cuantumul acestor prime şi nici nu a probat că le-ar fi plătit.

Faţă de considerentele expuse cu privire la aplicabilitatea contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii, în condiţiile în care nu s-a dovedit plata acestor sume şi anterior datei concedierii se celebraseră deja sărbătorile de C şi Paşti, pârâta a fost obligată şi la plata sumelor de 500 lei cu titlu de primă pentru C şi 230 lei cu titlu de primă pentru Paşti.

c) referitor la cel de al 13-lea salariu:

În justificarea pretenţiilor sale, reclamanta invocă prevederile art. 43 alin. 2 lit. „a” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi fără a indica despre ce contract este vorba sub aspectul perioadei de aplicabilitate.

Aşa cum s-a mai arătat, pentru anul 2007, societăţii pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006–2007, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 357/22.02.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V, nr. 6 din 14.04.2006.

Articolul 43 (2) din acest contract colectiv de muncă prevede următoarele: „În situaţia în care patronul nu va asigura pe durata zilei de lucru, parţial sau total, condiţiile necesare realizării sarcinilor de serviciu, el este obligat să plătească salariul de bază minim brut al fiecărui salariat pentru toată perioada de timp cât activitatea de bază a acestuia a fost întreruptă”.

Este adevărat că în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008–2010, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 722/24.01.2008 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V, nr. 3 din 11.02.2008, la art. 43 (2) lit. „a”, se stabileşte că un alt venit este, între altele şi „al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent şi va fi acordat în primul semestru al anului următor”.

Dar, acest drept este un drept stabilit pentru anii 2008, 2009 şi 2010. Pentru anul 2008 acest drept urmează a se plăti în anul 2009.

Pentru anul 2007 drepturile salariaţilor au fost stabilite în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006–2007.

În cuprinsul acestuia nu se specifică un astfel de drept şi nu s-a invocat, nici probat, că un asemenea drept ar fi fost stabilit în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii.

Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008–2010 nu poate să prevadă retroactiv drepturi salariale.

Ca urmare cererea pentru acordarea acestui drept a fost respinsă.

d) referitor la prima de celeritate (despach money) pentru perioada 1.01.2007 –31.06.2007:

Prin sentinţa civilă nr. 518/25.04.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a în dosarul nr(...), pârâta a fost obligată la cererea unui număr mare de salariaţi, reprezentaţi de Sindicatul Lucrătorilor E. D., să achite salariaţilor premii corespunzătoare primei de dispach achitate pe perioada 1.01.2007–iunie 2007, conform art. 42 alin. 1 lit. „d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi modificat.

Într-adevăr, potrivit art. 42 alin. 1 lit. „d” din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006–2007, astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional înregistrat sub nr. 2837 din 27.12.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V, nr. 4 din 26.01.2007, „în domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acesteia”.

Din modul de formulare a dispozitivului sentinţei indicate anterior, rezultă că în acea cauză nu a fost vorba de o acţiune în pretenţii, prin care să se urmărească stabilirea obligaţiei de plată a acestei prime în concret pentru fiecare salariat, ci a fost vorba de impunerea unei obligaţii de a face respectiv de a respecta prevederile contractului colectiv la nivel de ramură în sensul art. 283 alin. 1 lit. „e” Codul muncii, având ca temei prevederile art. 11 alin. 1 lit. „c” din Legea nr. 130/1996.

Hotărârea judecătorească respectivă are caracter executoriu.

În cauza de faţă, reclamanta, faţă de neexecutarea obligaţiei prevăzute de art. 42 alin. 1 lit. „d” din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006–2007, astfel cum a fost modificat şi faţă de neexecutarea sentinţei civile nr. 518/25.04.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, a formulat o cerere în pretenţii în care solicită obligarea în concret a pârâtei la plata sumei de 3.562 lei.

Pârâta a invocat cu privire la această cerere excepţia prematurităţii susţinând că suma reprezentând prima de celeritate nu s-a stabilit, urmând a fi stabilită într-o comisie paritară.

Această excepţie este nefondată şi a fost respinsă ca atare întrucât angajatorul nu poate aprecia că acest drept nu s-a născut în absenţa negocierilor dintre patronat şi sindicat.

Lipsa oricăror negocieri asupra cuantumului sumelor şi modalităţii de acordare nu poate nega dreptul salariaţilor, stabilit prin contractul colectiv de muncă, de a beneficia de aceste prime.

Mai mult, refuzul sau tergiversarea punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti care obliga pârâta să respecte obligaţia stabilită prin art. 42 alin. 1 lit. „d” din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006–2007, astfel cum a fost modificat, constituie o negare în substanţa sa a dreptului de acces la o instanţă.

Cu privire la fondul acestei cereri, Tribunalul a reţinut că în determinarea valorii pretenţiilor sale, reclamanta a avut în vedere date publice privind activitatea economică a societăţii pârâte, necontestate de aceasta.

Pe de altă parte, pentru determinarea acestei valori a fost avut în vedere numărul total de angajaţi, ca şi cum ar fi contribuit cu toţii la obţinerea sumelor provenite din primele plătite de armatori pentru operarea navelor cu celeritate.

Pârâta nu a dovedit că reclamanta nu ar fi avut posibilitatea în mod obiectiv şi faţă de atribuţiile sale de serviciu să contribuie direct la încasarea acestei prime şi ca urmare nu ar avea dreptul să primească o parte din aceasta.

Contrar art. 287 Codul muncii, pârâta nu a probat că valoarea acestei prime ar fi mai mică iar în cazul în care ar fi dovedit că un număr mai mic de angajaţi a contribuit la obţinerea primelor atunci suma rezultată pentru fiecare angajat ar fi fost potrivit regulilor matematice mai mare decât cea pretinsă.

Pârâta recunoaşte încasarea de la armatori a sumei de 369.682,46 lei cu titlu de primă de celeritate, dar susţine că acordarea primelor către angajaţi din această sumă ar duce la afectarea situaţiei sale economice.

Astfel de argumente nu pot fi primite în condiţiile în care contractul colectiv de muncă la nivel de ramură impune această obligaţie, pârâta neputând invoca astfel de motive pentru a nega însăşi prevederile contractului colectiv de muncă, contrar art. 11 din Legea nr. 130/1996 şi art. 241 Codul muncii.

Apoi, susţinerile potrivit cărora anumite sume încasate cu titlu de primă de celeritate sunt obţinute pentru activităţi anterioare datei de 1.01.2007 nu au fost probate prin înscrisuri de evidenţă contabilă primară.

Susţinerea potrivit căreia aceste sume ar fi fost obţinute prin folosirea de utilaje mecanice de asemenea nu a fost dovedită prin înscrisuri care să evidenţieze navele pentru care s-a obţinut prima de celeritate şi mărfurile operate în cazul acestor nave.

De altfel, aceste aspecte puteau fi avute în cadrul discuţiilor comisiei paritare care trebuia să stabilească prima de celeritate care se acordă salariaţilor, pârâta fiind în culpă pentru faptul că nu s-a stabilit acest cuantum al primelor aşa încât nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de obligaţia stabilită în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii transporturi. Pârâta nu a probat că respectiva comisie paritară nu a funcţionat din motive care nu îi sunt imputabile.

Nici susţinerile privind valoarea netă a sumei reprezentând primă de celeritate nu pot fi primite întrucât formula de calcul propusă de pârâtă, respectiv obţinerea valorii nete prin scăderea unor sume reprezentând sporul de munca suplimentara şi toate celelalte sporuri aplicate orelor suplimentare, spor de munca de noapte, remunerările suplimentare pentru depăşirea normei de munca, spor pentru munca prestata in zile de sâmbătă, duminică sau sărbători legale, amortizările investiţiilor angrenate în operaţiunile aducătoare de despatch, este o formulă care nu se regăseşte în art. 42 alin. 1 lit. „d” din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006– 2007, astfel cum a fost modificat.

Ca urmare pârâta a fost obligată să achite suma de 3.562 lei cu titlu de prima corespunzătoare primei de celeritate pentru perioada 1.01.–31.06.2007.

§4. Cu privire la cheltuielile de judecată:

În conformitate cu art. 274 (1) Cod procedură civilă, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Dar, potrivit art. 276 Cod procedură civilă, când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

Cum în cauză a fost admisă acţiunea numai în parte, în sensul respingerii contestaţiei formulate împotriva deciziei de concediere şi cererilor de reintegrare în funcţie şi plată a drepturilor salariale de care reclamanta nu a beneficiat ca urmare a concedierii şi admiterii celorlalte pretenţii băneşti şi cum unele dintre capetele de cerere au fost disjunse, din totalul de 250 de lei reprezentând onorariu avocat, cheltuieli de judecată, a căror efectuare reclamanta a probat-o prin chitanţa eliberată de avocat U. D. F. – B a r o u l C o n s t a n ţ a, a fost obligată pârâta numai la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Critica sentinţei prin motivele de recurs formulate de S.C. „D.” S.A. a vizat, în esenţă, următoarele:

1. Problema ridicată în speţă a fost de fapt prelungirea valabilităţii contractului colectiv de muncă pentru anul 2006–2007 încheiat la nivelul S.C. „D.” S.A., contract înregistrat la Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie în data de 27.09.2006.

Prin hotărârea pronunţată Tribunalul a ignorat dispoziţiile art. 25 (1) şi (3) şi de asemenea art. 23 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicată, în sensul că art. 25 (3) stabileşte regula aplicării contractelor colective de muncă de la data înregistrării (în speţă 27.09.2006), părţile având doar posibilitatea de a conveni că data aplicării să fie ulterioară, iar art. 23 (1) dispune că un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care însă nu poate fi mai mică de 12 luni.

Textele enunţate în cauză atestă că, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate putea să-şi producă efectele în mod legal până la data de 27.09.2007, astfel denunţarea formulată de societate la 3.08.2007 fiind o denunţare în termenul de 30 de zile.

De asemenea, art. 13 din Legea nr. 168/1999 dispune în sensul că salariaţii pe durata valabilităţii unui contract colectiv de muncă nu pot declanşa conflicte de interese cu excepţiile strict prevăzute de lege (inaplicabile în litigiu).

În cauză însă la data de 4.10.2007 Sindicatul Lucrătorilor E. D. a înregistrat cererea de conciliere prealabilă, invocând existenţa unui conflict de interese şi având ca principal obiectiv tocmai încheierea unui nou contract colectiv de muncă la nivel de unitate, conflict de interese care s-a finalizat cu greva generală a cărei legalitate a fost confirmată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a şi Curtea de A p e l C o n s t a n ţ a în dosarul nr(...).

Prin sentinţa civilă pronunţată în acest dosar s-a reţinut irevocabil faptul că nu s-au mai aplicat prevederile art. 7 pct. 3 din contractul colectiv de muncă 2006–2007, conform cu care valabilitatea acestui contract se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, în absenţa unei denunţări unilaterale.

În cuprinsul aceleaşi sentinţe civile s-a reţinut şi temeiul declanşării conflictului de interese şi anume: „situaţia menţionată se înscrie în contextul dat de art. 12 lit. „b” din Legea nr. 168/1999”.

Conflictul de interese s-a declanşat în urma demarării negocierilor pentru încheierea unui nou contract colectiv de muncă şi nu pentru negocierea anuală a unor drepturi din acest contract, acest aspect reieşind şi din cererea de conciliere prealabilă din 4.10.2007.

2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă.

Tribunalul şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti, subrogându-se rolului partenerilor sociali în ceea ce priveşte acordarea primei de dispatch în cuantum de 3.562 lei.

Prin actul adiţional la contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006–2007 încheiat la 18.12.2006 şi înregistrat la M.S.S.F. sub nr. 2837/27.12.2006 a fost completat art. 42, în sensul că la lit. „d” s-a stabilit prin voinţa partenerilor sociali modalitatea şi condiţiile de acordare a primei de operare cu celeritate.

Modalitatea în care prima urmează să fie repartizată egal sau dimpotrivă în directă corelare cu contribuţia adusă de fiecare salariat la încasarea sumei de către operator, reprezintă o chestiune ce urmează a fi stabilită de comisia paritară. Tribunalul nu a avut de asemenea în vedere faptul că suma totală reţinută cu titlu de dispatch nu este netă, ci brută, din ea urmând a fi scăzute în prealabil toate cheltuielile societăţii care au fost efectuate pentru realizarea primei de dispatch.

După stabilirea valorii nete a dispatch-ului încasat pentru operaţiunile derulate în perioada 01.01.2007–31.06.2007 urmează a se stabili care sunt salariaţii care au contribuit direct la obţinerea acestuia şi care este ponderea în care respectivul dispatch se datorează acestora.

II. Recursul reclamantei

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat, în esenţă, următoarele:

În motivarea soluţiei date, instanţa de fond a reţinut că în cazul concedierii colective ce a avut loc la S.C. „D.” S.A. în perioada martie–iunie 2008, proces în urma căruia a încetat şi contractul individual de muncă al recurentei reclamante, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 76 din Codul muncii.

Au fost avute în vedere argumente construite pe o aplicare greşită a legii, prin indicarea dispoziţiilor art. 71¹ din Codul muncii şi art. 79 din CCM Naţional.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 71¹, angajatorul are dreptul de a adopta o asemenea măsură, de concediere colectivă numai după ce în prealabil s-a consultat cu reprezentanţii sindicatului sau reprezentanţii salariaţilor.

Măsura concedierii colective a fost luată la 26.02.2008 în timp ce prima notificare cu privire la intenţia de a lua în considerare posibilitatea de concediere colectivă a unei părţi dintre salariaţi s-a transmis sindicatului în data de 3.03.2008, după ce decizia de concediere colectivă în cadrul Consiliului de administraţie al societăţii fusese luată.

Cu privire la încălcarea art. 79 din D. a învederat că în conformitate cu acesta angajatorul are obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul, „în timp util”, în situaţia în care intenţionează să efectueze concedieri colective. Practic această dispoziţie contractuală reia şi explică în acelaşi timp dispoziţiile legale cuprinse în art. 69 din Codul muncii, părţile semnatare stabilind în mod imperativ un termen.

În continuarea aceleiaşi clauze se precizează că prin sintagma „timp util” în cazul unei societăţi cu peste 250 salariaţi, se înţelege un termen de 30 de zile înainte de notificarea prevăzută de art. 71 Codul muncii.

În ceea ce priveşte notificarea în forma finală întocmită conform art. 69 Codul muncii, care anunţă intenţia de realizare a concedierii colective, această a fost adusă la cunoştinţa sindicatului în data de 10.03.2008.

Astfel, angajatorul a emis, în conformitate cu art. 71¹ Codul muncii, notificarea prin care anunţa hotărârea sa de aplicare a măsurii concedierii colective în data de 4.04.2008, anterior împlinirii termenului stabilit prin art. 79 din CCM, care ar fi fost 11.04.2008.

Decizia de concediere este nelegală şi pentru că a fost emisă anterior împlinirii termenului de 60 de zile stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere colectivă, conform dispoziţiilor art. 79 din D., coroborate cu prevederile art. 71¹ Codul muncii.

De la momentul transmiterii intenţiei angajatorului de realizare a unei concedieri colective şi până la data emiterii deciziei ar fi trebuit să existe un termen de 60 de zile. În acest caz nu s-a întâmplat aşa, notificarea transmisă conform prevederilor art. 69, în forma finală, (inclusiv addendumul la notificare) a fost transmis reprezentanţilor sindicatului salariaţilor în data de 10.03.2008, în timp ce decizia de concediere a fost transmisă salariaţilor în data de 6.05.2008, după 56 de zile şi nu după 60.

Angajatorul nu a respectat termenul de informare a organizaţiei sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din D..

A învederat, totodată că, nu au fost respectate dispoziţiile contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere.

A susţinut că încadrarea pe posturile de mecanizatori a celor care au fost de acord cu modificarea contractului individual de muncă, în condiţiile impuse de conducerea societăţii, cu câteva zile anterior comunicării notificării prin care era anunţată concedierea colectivă, fără ca în prealabil să fie comunicată o nouă organigramă a societăţii în care să apară şi această funcţie sau criteriile în baza cărora unora dintre angajaţi le-a fost schimbată încadrarea, se constituie într-o măsură inegală al cărui unic scop este eludarea prevederilor art. 81 din D. dar şi ale art. 83 din CCM la nivelul ramurii transporturi care prevedeau criteriile de stabilire a ordinii de prioritate.

După momentul concedierii societatea a făcut noi angajări încălcând astfel şi prevederile art. 72 din Codul muncii care interzice noi angajări pe locurile celor concediaţi. Au fost angajaţi docheri, operatori dană, astfel cum rezultă din înştiinţarea I.T.M. C, apărarea societăţii fiind în sensul că nu a fost posibilă angajarea de „mecanizatori” pentru că această meserie nu este prevăzută în C.O.R., iar de aceea a angajat „docheri”, însă cu privire la „operatori dană” nu a susţinut nimic.

Reclamanta a criticat soluţia şi sub aspectul solicitării de obligare la plata sumei reprezentând cel de-al 13-lea salariu pentru anul 2007.

A susţinut că al 13-lea salariu este un drept salarial prevăzut în contractul colectiv de mu că la nivel de ramură transporturi pe anii 2008–2010 şi că acest temei de drept a fost precizat în faţa instanţei de fond, inclusiv prin precizările scrise depuse la dosarul cauzei.

A învederat că în interpretarea temeiului convenţional al acestui drept salarial, adoptat de Tribunal, se omite unul din elementele definitorii ale contractului colectiv: acesta a fost încheiat pentru o perioadă de trei ani.

Acceptarea interpretării propuse de pârâta intimată şi adoptată de instanţă ar fi de natură să lipsească de efecte, pentru un an acest contract.

Fiind încheiat pentru o perioadă de 3 ani în mod evident, salariaţii cărora le este aplicabil acest contract colectiv trebuiau să beneficieze, de trei ori, de acest drept, ori interpretarea intimatei presupune acordarea acestui drept doar de două ori, în anii 2009 şi 2010.

Conform art. 43 alin. 2 lit. „a”, toţi salariaţii încadraţi în ramura transporturi beneficiază de acest drept salarial numit al 13-lea salariu, atât în anul 2008, cât şi în anii 2009 şi 2010.

A solicitat menţinerea hotărârii sub aspectul obligării pârâtei la prima de dispatch.

Curtea analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul reclamantei şi admiţând în parte recursul pârâtei, va casa în parte sentinţa recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea capetelor de cerere, având ca obiect plăţi compensatorii, primă C, primă Paşti şi primă celeritate, în raport de contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi.

Recursul reclamantei este nefondat.

1. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 71¹ Codul muncii:

Alineatul 1 al textului indicat precizează că: „În situaţia în care ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, potrivit art. 69 şi 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligaţia de a notifica în scris inspectoratul t e r i t o r i a l d e muncă şi agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, cu cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere.

Recurenta critică hotărârea raportat la împrejurarea că măsura concedierii colective s-a hotărât de Consiliul de Administraţie la 26.02.2008, la a cărui şedinţă sindicatul reprezentativ nu a fost invitat.

Legea impune în conformitate cu art. 69 alin. 1 Codul muncii doar obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire la metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi, precum şi la posibilitatea de atenuare a consecinţelor concedierii.

Nicio dispoziţie legală nu impune şi nici nu sancţionează cu nulitatea absolută situaţia invocată de către reclamantul recurent, anume, stabilirea de către angajator, în forul de conducere şi fără invitarea reprezentanţilor salariaţilor, a măsurilor de concediere colectivă.

Articolul art. 69 Codul muncii reglementează obligaţia informării sindicatelor asupra intenţiei de realizare a unor concedieri colective, de a se iniţia în acest sens consultări cu partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informaţiilor necesare identificării soluţiilor (motivaţia măsurii preconizate, numărul şi categoriile de salariaţi afectaţi).

Obligaţia instituită de art. 69 Codul muncii vine în concordanţă cu cele statuate prin art. 70 şi art. 71¹ Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor, iar aceste obligaţii au fost îndeplinite în cauză.

2. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional:

Recurenta critică hotărârea cu motivarea că Tribunalul nu a sancţionat în mod corespunzător încălcarea săvârşită de patronat prin nerespectarea termenului de 30 de zile între momentul notificării intenţiei de realizare a concedierii colective şi aplicarea măsurii, respectiv 4.04.2008.

Articolul 69 Codul muncii nu explicitează noţiunea de „timp util”, astfel că art. 79 din CCM la nivel de ramură prevede următoarele: „Prin sintagma timp util se înţelege: – la întreprinderile cu peste 250 de salariaţi, cu 30 de zile înainte de notificarea prevăzută la art. 71¹ din Codul muncii, cu modificările ulterioare”.

În speţă, societatea a comunicat Sindicatului Lucrătorilor E. D. încă de la 3.03.2008 intenţia de concediere colectivă, astfel cum rezultă din B.ul la Notificarea nr. 2357/3.03.2008 înregistrat sub nr. 2580 din 7.03.2008 şi primit de reprezentanţii sindicatului în data de 10.03.2008.

3. În privinţa emiterii deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere colectivă, conform dispoziţiilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi art. 71¹ din Codul muncii şi această critică este nefondată.

Recurenta apreciază că prin emiterea deciziei de concediere la 6.05.2008 au trecut numai 56 de zile – prin raportare la 10.03.2008 momentul transmiterii notificării de concediere – şi nu 60 de zile, cum prevăd dispoziţiile art. 79 din D. prin raportare la art. 71¹ Codul muncii.

Motivarea referitoare la modalitatea de calcul a acestei perioade – anume cu luarea în calcul a zilei de comunicare către reprezentantul sindical a B. la notificare – este neîntemeiată, întrucât termenul de iniţiere a concedierii colective a fost prorogat în corelare cu data la care angajatorul şi-a făcut intenţia de reorganizare şi concediere colectivă, în speţă la 3.03.2008.

Articolul 71¹ Codul muncii, impune respectarea de către patronat a unui termen de cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere, calculat de la data comunicării notificării scrise reglementate de acest text. Ori, în cauză, faţă de data de 4.04.2008 a notificării formulate în temeiul art. 71¹ Codul muncii, emiterea deciziei reclamantei a respectat această cerinţă legală.

4. O altă critică vizează nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale, cu 45 de zile înaintea luării măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.

Textul art. 81 din CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008– 2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, nr. 3/11.02.2008 dispune în sensul că, în cazul reducerilor de personal efectuate la societăţile supuse acestor CCM, determinate de restrângerea activităţii, retehnologizare, automatizare şi robotizare a procesului de producţie, patronul va pune la dispoziţia organizaţiei sindicale, cu 45 de zile calendaristice anterioare – justificarea tehnico-economică în legătură cu măsurile privind posibilităţile de redistribuire a personalului, modificarea programului de lucru, etc., precum şi va informa organizaţia sindicală asupra motivelor ce stau la baza reducerii numărului de salariaţi.

Ne însuşim considerentele T r i b u n a l u l u i C o n s t a n ţ a, în sensul că acest termen nu se constituie într-o condiţie de validitate, nefiind deci susceptibil a produce vreo nulitate, nerespectarea acestora atâta timp cât oricum s-a respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 79 din CCM la nivel naţional, aceste prevederi urmăresc protejarea salariaţilor de a cunoaşte prin intermediul sindicatelor şi de a face în termen util propuneri pentru evitarea disponibilizărilor.

5. Reclamanta critică hotărârea şi sub aspectul încălcării dispoziţiilor contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere.

Recurenta învederează încălcarea prevederilor art. 81 din CCM la nivel naţional şi art. 83 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, dar trebuie arătat că aceste prevederi legale crează cadrul negocierilor între patronat şi sindicat/reprezentanţii salariaţilor în vederea identificării condiţiilor concrete de reducere a personalului.

În cuprinsul acestei critici se arată şi faptul că în luna februarie 2008, din totalul celor 100 de docheri angajaţi ai S.C. „D.”, pentru 45 s-au modificat contractele individuale de muncă, prin schimbarea funcţiei în cea de „mecanizator”, însă reclamantul nu a investit Tribunalul cu o cerere având ca obiect sancţionarea măsurii de modificare unilaterală a contractului individual de muncă sub acest aspect.

Pe de altă parte, condensarea şi preluarea unor atribuţii de către unii dintre salariaţi, în condiţiile desfiinţării altor posturi de natura celor menţionate în notificarea datată 3.03.2008 nu este nelegală, câtă vreme angajatorul are posibilitatea de a stabili posturile căror salariaţi sunt afectate de reorganizare, sindicatul având dreptul de a propune, la rândul său, punctual, alte măsuri.

Trebuie arătat şi faptul că S.L.P. D. nu a propus, cu ocazia formulării adresei din 21.03.2008, impunerea unor criterii de selecţie, ci doar iniţierea unor cursuri de formare profesională pentru cei supuşi concedierii.

Criticile referitoare la angajarea altor persoane după efectuarea concedierilor colective cu încălcarea dispoziţiilor art. 72 din Codul muncii nu poate fi primită, situaţia de fapt fiind corect reţinută din acest punct de vedere de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, care după verificarea comparativă a atribuţiilor categoriilor de personal nou angajate a stabilit că prin fişa postului acestea sunt diferite de cele ale personalului concediat.

Pe de altă parte, nerespectarea prevederilor art. 72 din Codul muncii nu se poate constitui într-un temei de nulitate a deciziei de concediere întrucât ea este ulterioară şi nu concomitentă sau anterioară emiterii actului, ea putându-se eventual constitui într-un motiv de nulitate a contractelor colective individuale nou încheiate.

Având în vedere că în cuprinsul recursului au fost conturate şi alte aspecte are vizează legalitatea concedierii, se va analiza în ansamblu situaţia arătată de societatea pârâtă – prin prisma dificultăţilor economice evocate şi reţinute în mod judicios de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a.

În acest context, se va avea în vedere faptul că documentaţia prezentată la dosar (decizia Consiliului de Administraţie întrunit la 26.02.2008, organigrama anterioară şi ulterioară concedierii colective, raportul administratorilor societăţii pentru perioada 1.01.–31.12.2007, hotărârea AGA din 17.04.2008 cu privire la aprobarea situaţiei financiare a societăţii) atestă că S.C. „D.” S.A. a finalizat anul 2007 cu pierderi în ansamblul înregistrării unor cheltuieli totale mai mari decât veniturile, determinate îndeosebi de reducerea traficului de mărfuri ca urmare a închiderii unor capacităţi de producţie naţionale în domeniul produselor chimice, dar şi de greva generală a salariaţilor, derulată pe perioada 26.10.2007–14.01.2008, care au condus la neoperarea în cursul lunii noiembrie a niciunei nave şi operarea în luna decembrie 2007 a unui volum de cca. 12% din traficul realizat în aceeaşi perioadă a anului precedent.

Cu toate că derularea unei greve legale nu poate constitui în sine o motivaţie pentru operarea concedierilor colective, în cauză, măsurile propuse de patronat au fost justificate de situaţia economico-financiară a societăţii, restrângerea de personal, pe sectoare de activitate, fiind motivată şi prezentată sindicatului în raport de situaţia efectivă a posturilor.

Faptul că ulterior concedierii, în cadrul S.C. „D.” S.A. au fost realizate angajări nu contrazice demersul angajatorului, fiind dovedit că personalul nou angajat s-a încadrat, ca titulatură a funcţiei şi a atribuţiilor locului de muncă, în structura noii organigrame.

Pe cale de consecinţă, se va reţine că, procedura concedierii colective nu a fost iniţiată şi derulată contrar legii, astfel că măsura desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului a fost legală şi temeinică.

O ultimă critică vizează respingerea pretenţiei referitoare la plata salariului 13 pentru anul 2007.

Critica va fi respinsă ca nefondată, întrucât această dispoziţie nu s-a regăsit în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură (art. 42 (2) decât în forma publicată la 11.02.2008.

Prin urmare, acest drept nu va putea fi pretins cu titlu retroactiv pentru o perioadă care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008–2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, nr. 3 din 11.02.2008.

Drept urmare, Curtea, găsind toate criticile neîntemeiate, va respinge acest recurs ca nefondat.

Recursul pârâtei S.C. „D.” S.A. este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:

Pentru a aprecia asupra temeiniciei drepturilor pretinse, se impune dezlegarea cu prioritate a perioadei de valabilitate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate, sub aspectul întinderii efectelor sale.

Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii pârâte pe anul 2006–2007 şi înregistrat la D.M.S.S.F. C sub nr. 19510/27.09.2006 prevede în art. 7 alin. 1 că acesta este valabil până la data de 31.08.2007.

În acelaşi timp, prin alin. 3 se dispune că: „dacă niciuna din părţi nu denunţă contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv cu un an calendaristic”.

Intenţia părţilor, astfel cum rezultă din această prevedere a fost ca valabilitatea contractului colectiv de muncă să se întindă doar până la data de 31.08.2008 şi ca o excepţie, în cazul în care nu se încep negocierile sau nu se denunţă unilateral cu 30 de zile înainte, valabilitatea acestui contract să fie prelungită.

Prin adresa nr. 4403/3.08.2007 S.C. „D.” invită Sindicatul Lucrătorilor E. D., în data de 27 august 2007, ora 11, la sediul societăţii, pentru deschiderea negocierilor în vederea încheierii unui nou contract colectiv de muncă la nivelul unităţii.

În acelaşi timp societatea menţionează că în situaţia în care sindicatul nu îşi manifestă intenţia de a participa la negocieri, prezenta adresă reprezintă manifestarea de voinţă a patronatului în sensul denunţării contractului colectiv de muncă.

Articolul 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 stabileşte că regula este cea a aplicării contractelor colective de muncă de la data înregistrării (în speţă, 27.09.2006), părţile având doar posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară (deci, nu anterioară) celei de înregistrare.

Articolul 23 alin. 1 din lege dispune, totodată că, un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care însă nu poate fi mai mică de 12 luni.

Ori, în cauză, textul enunţat coroborat cu cel al art. 25 alin. 3, atestă că CCM la nivel de societate putea să-şi producă în mod legal efectele până la 27.09.2007.

Mai mult, art. 13 din Legea nr. 168/1999 dispune în sensul că pe durata valabilităţii unui contract colectiv de muncă salariaţii nu pot declanşa conflicte de interese, cu excepţiile strict prevăzute de lege.

Cu toate acestea, la 4.10.2007 Sindicatul Lucrătorilor E. a formulat o cerere de conciliere prealabilă, cerere înregistrată la D.M.P.S. C sub nr. 23741/4.10.2007, în care se arată în mod explicit obiectul conflictului de interese declanşat de sindicat şi anume „încheierea unui nou contract colectiv de muncă”.

Consecinţa logică a analizării probatoriilor administrate este aceea că la nivel de unitate contractul colectiv de muncă şi-a produs efectele până la data de 27.09.2007, cu atât mai mult cu cât legalitatea grevei a fost recunoscută de instanţele judecătoreşti.

Efectul imediat al încetării valabilităţii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate îl reprezintă aplicarea prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel superior, respectiv la nivel de ramură transporturi pe anii 2006–2007, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a V-a, nr. 6 din 17.04.2006.

În aceste condiţii, Tribunalul era dator să analizeze pretenţiile referitoare la plaţi compensatorii, prima de C 2007, primă Paşti 2007 şi primă celeritate, în raport de contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi şi nu al contractului colectiv de muncă la nivel de unitate care îşi încetase valabilitatea la termenul şi în condiţiile mai sus arătate.

O ultimă critică vizează modalitatea de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect acordarea primei de dispatch, critică, de asemenea, întemeiată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 42 alin. 1 lit. „d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 2837/27.12.2006: „în domeniul transportului naval primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare–descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acesteia.

(2) Condiţiile de diferenţiere, diminuare sau anulare a participării la fondurile de stimulare sau de premiere, precum şi perioada la care se acordă cota parte cuvenită salariaţilor, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi, după caz, instituţie”.

Din prevederile contractului colectiv de muncă invocate mai sus, rezultă în mod clar că prima de operare cu celeritate va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit la încasarea lor.

E. money reprezintă suma de bani care se plăteşte de către beneficiar operatorului portuar atunci când acesta din urmă, prin angajarea şi folosirea de resurse suplimentare reuşeşte să presteze operaţiunea într-un timp mai scurt decât timpul prevăzut în contractul încheiat între beneficiar şi operatorul portuar.

Contribuţia directă a salariaţilor la realizarea dispatch-ului poate fi reţinută atunci când acestea participă la diminuarea timpului de operare faţă de cel contractual, în funcţie de atribuţiile pe care le au în procesul tehnologic utilizat pentru operaţiunile de încărcare–descărcare.

Faţă de susţinerile contradictorii ale părţilor, în cauză era utilă efectuarea unei expertize tehnice contabile prin care expertul să stabilească care sunt salariaţii care au contribuit în mod direct la încasarea primei de operare cu celeritate (dispatch money) şi care este cuantumul sumei încasată de pârâtă cu titlu de dispatch pentru perioada 1.01.2007–iunie 2007.

Prin raportul semestrial privind situaţia economico-financiară şi analiza activităţii S.C. D.” S.A. la data de 30.06.2007, s-a menţionat că în semestrul I 2007 veniturile societăţii au crescut şi că această creştere se datorează depăşirii ratelor de operare a navelor.

Expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanţa sau părţile por recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoştinţe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.

Atât timp cât părţile s-au înţeles prin contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi să acorde prime de celeritate doar salariaţilor care au contribuit direct la încasarea ei, iar pârâta susţine că datorită perfecţionărilor tehnologice contribuţia factorului uman a scăzut, se impunea efectuarea unei expertize tehnice pentru lămurirea acestor aspecte.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea a casat în parte sentinţa recurată cu privire la obligarea pârâtei la achitarea primei de dispatch pe perioada 1.01.2007–iunie 2007 şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize tehnice contabile, cu obiectivele arătate în considerentele expuse mai sus, precum şi pentru reluarea judecăţii capetelor de cerere având ca obiect plăţi compensatorii, primă de C 2007, primă Paşti 2008, în raport de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge recursul civil declarat de recurenta reclamantă intimată T. F., domiciliată în C,(...), (...) 8, . 111, judeţul C, împotriva sentinţei civile nr. 1445/25.11.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul civil nr(...).

Admite recursul civil declarat de recurenta pârâtă intimată S.C. „D.” S.A. C, cu sediul în J. Port, E. 54, judeţul C, împotriva aceleaşi sentinţe civile.

Casează în parte sentinţa recurată.

Trimite cauza aceleaşi instanţe în vederea rejudecării capetelor de cerere având ca obiect plăţi compensatorii, primă C, primă Paşti şi primă celeritate, în raport de contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 14 aprilie 2009.

Jud.fond. R.B./S.T.

Red.dec.jud. M.A./13.05.2009

Tehnoredact.gref.M.P.

4 ex./15.05.2009.

Data: 22.05.2009

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C O N S T A N Ţ A

SECŢIA CIVILĂ, MINORI ŞI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

C Ă T R E,

T R I B U N A L U L C O N S T A N Ţ A – SECŢIA CIVILĂ

Vă înaintăm, alăturat, spre competentă soluţionare dosarul civil nr(...), care conţine 66 file, privind recursurile civile declarate de recurenta reclamantă intimată T. F., domiciliată în C,(...), (...) 8, . 111, judeţul C şi de recurenta pârâtă intimată S.C. „D.” S.A. C, cu sediul în J. Port, E. 54, judeţul C, împotriva sentinţei civile nr. 1445/25.11.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul civil nr(...), având ca obiect contestaţie decizie de concediere, întrucât prin decizia civilă nr. 199/CM/15.04.2009, a fost respins recursul civil declarat de recurenta reclamantă intimată T. F. şi a fost admis recursul civil declarat de recurenta pârâtă intimată S.C. „D.” S.A. C, s-a casat în parte sentinţa recurată şi trimite cauza aceleaşi instanţe în vederea rejudecării capetelor de cerere având ca obiect plăţi compensatorii, primă C, primă Paşti şi primă celeritate, în raport de contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi. Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

La dosarul nostru se află ataşat dosarul nr(...) al T r i b u n a l u l u i C o n s t a n ţ a – 433 file.

PREŞEDINTE COMPLET, GREFIER,

(...) (...) (...) (...)

2 ex.